Arhiepiscopul Valerian D. Trifa cenzurat în România „post-revoluţionară”!-un articol de Aurel Sasu

Nota Editorului
Materialul care urmează (si care din nevoie, lipsă de spaţiu publicistic, va fi publicat în mai multe numele succesive ale „Buletinului Informativ”) a fost dat spre publicare, de către cunoscutul scriitor, critic literar şi istoric literar, Profesor Doctor Aurel Sasu, un vechi şi statornic prieten şi sprijinitor al Centrului de Studii şi Documentare (the „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”) şi un colaborator al „Buletinului Informativ,” în colaborare cu Liliana Pop, în Romania în 1996.
Materialul intenţiona să restituie Românilor personalitatea excepţională a celui care a fost Arhiepiscopul Valerian D. Trifa, importanţa lui ca eminentă personalitate Româno-Americană. Publicarea textului a fost refuzată. Cum şi în ce împremjurări cititorul va afla parcuragând textul.
Incercări de prezentare a activităţii Arhiepiscopului Valerian, în România, au mai fost făcute şi uneori cu succes. (Spre exemplu, editorul Buletinului a reuşit să publice mai multe articole privind personalitatea Arhiepiscopului Valerian, datorită înţelepciunii IPS NICOLAE, Mitropolitul Banatului, care a găzduit acele pagini în revista „Mitropolia Banatului” în anii 90.)Dar cenzurarea sfruntată a prezentării activităţii Arhiepiscopului Valerian între-o revistă de mare circulaţie cum este “Tribuna” din Cluj nu poate fi socotită altcum decât un scandal.
Această cenzurare, făcută după “revoluţia” din România din Decembrie 1989, vorbeşte despre continuitate de obiceiuri şi sentimente a măcar “unei” părţi a actualului regim din acea ţară. Cenzura de care pomeneam mai vorbeşte şi despre sentimentele aceluiaşi regim pentru comunitatea Românilor-American, instituţiile ei reprezentative şi personalităţile ei cele mai de seamă între care, nu încape îndoială. Arhiepiscopul Valerian a strălucit. Cei care citesc să ia aminte!

Cenzura Disidentă

Augustin Buzura, preşedinte al Fundaţiei Culturale Române până de curând (2004), a fost păstorul cel mai autorizat al bunelor relaţii politice şi culturale cu emigraţia. Nu era el organizatorul atâtor congrese, întâlniri, simpozioane şi mese festive ale diasporei, toate culminând cu celebra chermeză a sarmalelor şi a papricaşului naţional din nu mai puţin celebra capitală a Statelor Unite? Dar domnia-sa, ca om “endepandent,” era şi preşedintele unei “reviste a românilor de pretutindeni” (Curierul românesc), moştenitorul programului de luptă şi de acţiune a altor două publicaţii, Tribuna României (1972-1989) şi Glasul patriei (1955-1972), ultima, organ al Comitetului Român de Repatriere, editat în Berlinul de Est, preocupată, prin decrete, invitaţii şi scrisori, de recuperarea “otrepelor nefolositoare” şi a expatriaţilor vânzători de ţară pierduţi pe “drumul umilinţei” occidentale. Fie şi numai în această ultimă calitate, romancierul s-ar fi cuvenit să ştie că întoarcerea în ţară a scriitorilor şi reintegrarea lor culturală e operă de iubire, nu de propagandă şi de ideologie reciclată. Fiindcă ţara şi cultura ei sunt uşi pe care oricine le poate deschide fără îndrumări, fără control şi fără restricţii de natură administrativă.>>>>>