~ Artur Silvestri ” Zile Şi Nopţi din viata unui „Blajin”

Să fi fost în vara anului trecut, în 2004, cred că prin iunie, când, hotărîndu-mă să re-editez „Columna lui Traian,” m-am gîndit să anunţ ideea cîtorva zeci de scriitori de preţuiam, socotind că se vor afla aproape şi vor fi solidari şi, fiindcă aveam încredere în opţiunile lor, cerusem nume de autori şi căi de contact. între cei, mulţi de fapt, ce au răspuns, Nicolae Danciu Petniceanu, un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic, mi-a trimis o „listă de preferinţe,” conţinînd peste cincizeci de propuneri, toate de luat în calcul. Acelaşi gest confratern îl făcuseră, deopotrivă, Tudor Nedelcea, de la Craiova, inimitabilul editor al „românilor uitaţi,” şi prozatorul Ion Marin Almăjan, a cărui acţiune de animator va trebui evocată mai mult decît se face astăzi – cînd toate par a se uita cu vinovăţie – adăugîndu-se unei mai drepte apreţuiri a operei ce ne lasă, destul de puţin valorificate şi ea, acum, pe moment.

Trimiţînd, înainte de a pleca la Paris, un fel de scrisoare-circulară – sau o „enciclică,” după cum îl zice un rău-voitor – m-am trezit prin August cu un munte de scrisori de răspuns, alături de cărţi şi reviste printre din cele patru zări. între ele, Almăjana, editată de poetul Iosif Băcilă, într-o comună din Banat; o revistă eminentă, animată de un brav intelectual ce parcă apăruse din prozele lui Slavici. Răsfoind-o cu plăcere (căci însăşi ideea că astfel de alcătuiri sînt posibile dă un sentiment de încredere că nu este totul pierdut), am remarcat, aproape fără să-mi dau seama, un „text” de Alexandru Nemoianu. îl zic „text” fiindcă nu am un alt cuvînt: era o mixtură de memorie ieşită din miracol, de fantasmă de veac arhaic şi de eseu distins, compus cu o clasicitate în stil ce impresiona. „Mînă Mare”! Cine să fi fost autorul? Am aflat detali dintr-o notă bibliografică şi, astfel, mi-am dat seama că, de fapt, „textul” era un fragment dintr-o carte apărută cu ceva timp în urmă, la Cluj-Napoca, în editura „Limes.” Denumirea („Limes” mi-a plăcut căci îmi evoca o celebră revistă de antropologie culturală, şi am cerut, prin fax, să mi se trimită, cu plată ramburs, cărţile acestui autor cu ţinută şocantă. Peste puţine zile le-am şi primit, anunţate printr-un mesaj telefonic transmis de Mircea Petean, directorul editurii, un poet cu fineţe, a cărui lirică o preţuisem îincă în anii ’80 şi o preţuiesc şi azi, poate mai mult chiar după ce am citit cîteva din cărţile noi. Cărţile lui Alexandru Nemoianu, două la număr, arătau elegant sobru, fără excesul coloristic cu aspect monden ce se cultivă azi în mod maniacal. Spuneau şi în acest fel ceva, un „ceva” subliminal. Şi titlurile („Tărîmuri” şi „întîmplări şi vise”) aveau un aer de semi-enigmă, aproape sud-american deci arhaic şi, probabil, originar. Le-am citit imediat, într-o noapte şi, către dimineaţă, cînd te încheiasem, m-am hotărît să-l caut pe autor şi să-i scriu în America, destăinuindu-i emoţia ce o încercasem. Era o proză (sau o eseistică) de o uimitoare distincţie, ce am întîlnit rarissim şi pe care nu aş putea-o compart cu altceva ce i-ar fi putut semăna măcar pe departe, la noi, în literatura română. Dar, „diferită” adică singulară, această creaţie nu avea nimic „modern”, în sens negativ şi nimic americănesc. Era ceva ca o apariţie bizară, poate barocă: dar, în orice caz, de neuitat.

Cu vremea, citindu-i cărţile şi schimbînd gînduri dintre cele mai diverse în scrisori ce par a veni pentru că trebuie să existe, am descoperit un personaj de o delicateţe neobişnuită şi cu o fineţe sufletească rară şi profundă, atît de bine definită încît este surprinzător să o vezi în forma ei sinceră şi aproape de claritatea unei ape de izvor. Dar, deopotrivă, şi o formulă intelectuală puternică şi pătrunzătoare. Maşina însăşi a gîndului are într-însa ceva japonez, arătînd seninătate şi un grad ridicat de impasibil în aspectul superficial cîind, de fapt, atunci cînd trebuie să ajungă la esenţă, desface coaja, uneori prea tare, printr-o lovitură precisă, scurtă, de sabie cu lamă de Toledo. Formula ce se naşte dintr-o dată, ieşind la suprafaţă, după ce sălăsluise în spaţiile obscure acumulîndu-se în rînduielile Firii, este punctul esenţial şi ireductibil, axa capitală, ce impresionează şi dă o stranie notă de anonimat de proverb sau de adagiu acestei proze de idei. Autorul însuşi pare a nu cunoaşte cum şi de ce şi în ce moment apărură toate aceste concluzii deşi această impresie nu este adevărată. Ceea ce pare incidental, magie şi inspiraţie este, de fapt, consecinţă de adevăruri nenumărate şi, mai cu seamă, de participări ale Firii, peste care vine o reflecţie ce pare, şi este, tăcută şi misterioasă dar se produce diversificat şi necontenit. Omul pare că trăieşte pentru a gîndi în sinea lui la tot ce i se potriveşte.

Pe la începutul toamnei trecute, m-am tot gîndit cum s-ar putea, nu îndrepta – căci aceasta ar fi însemnat că ar fi ne-dreaptă şi nu este – ci „purifica” – slefuind-o ca o piatră preţioasă până la proporţiile ei misterioase, intrinseci şi adamantine, această „proză de idei” ce ar putea aparţine unui mare doctrinar profetic. Întîi şi-ntîi, mi-am zis că, strâduindu-mă vreo cîteva sâptâmini, aş putea extrage, pe categorii, paragrafele de esenţă tare ce se ridică la generalitate din epica sufletească unde ele, acum, stau înţepenite fără a supăra dar încă prea puţin văzute şi valorificate după merit. Ar fi fost util să se fi făcut, aceasta, altădată, de către editor? Iată o întrebare ce nu ar trebui să mi-o pun. Indiferent însă dacă era necesară – şi probabil că nu era, căci, aşa cum sînt, aceste cărţi sînt întreguri, adică unităţi ce rezultă dintr-un continuum comunicat aşa cum apare – o înşiruire nouă de „excerpta” nu strică nimic ci doar ajută să se nască alte întreguri, ce există şi se leagă precum zăcămintele subterane aflate în legături ne-geometrice unele cu altele, în pungi de materie comună întinse la mari adîncimi. Poate, totuşi, daca voi avea zile şi putere, voi face şi aceasta, într-o bună zi. Şi dacă, probabil, nu voi putea, lăsînd acestea toate în forma ce nu e încă văzută cum-se-cade azi şi, cu siguranţă, şi mîine?

Tot socotind dacă şi cînd ar fi numerit să evoc aceste imperative, căci omul este o fiinţă trecătoare şi fragilă – me-am zis că o carte „provocată” ar fi soluţia de acum, poate cea mai la îndemînă. Ideea nu este complet nouă dar este „recentă.” Ea aparţine acestei vremi morale din viaţa mea, plină de amărăciunea de a nu fi făcut la timpul lor multe, poate toate, dintre cele ce trebuia să fac, descoperind pe la începutul acelui an de răscruce, în clipe ce nu pot descrie, zădărnicia în forma ei cea mai cumplită. Atunci – cînd mi-am dat seama într-o fracţiune de secundă că totul este ireversibil şi irepetabil şi că nimic nu trebuie lăsat pe altădată, un altădată care, de obicei, nu mai există – s-a constituit ca o datorie ce nu voi uita şi acest gînd de a nu lăsa să se piardă nimic din ce merită păstrat.

Începusem, deci, împreună cu Alexandru Nemoianu să scriem o carte despre care, nici eu şi nici el, nu ştiam nimic precis decît numai dorinţa neobişnuită de a o face să capete corporalitate. Şi metoda însăşi era neobişnuită. Ne scriam unul altuia fără a încerca să facem un dialog articulat, ori, mai bine spus, ştiind cu o claritate inerentă că este un fel de dialog, de fapt o descoperire comună de Lamură, ce o întrevedeam poate, printre copaci indistincţi, mergînd prin pădurea întunecată.

Era că un concert la patru mîini, de o frumuseţe stranie, a cărui muzică de largo-uri de pian părea să răsune în odăi întinse şi adăugate, una după alta, pînă unde nu se ştia, şi de unde reveneau ca nişte ecouri ce parcă s-ar fi întors din frig, dintr-un frig de iarnă ce nu se mai termină. Dar, în acelaşi timp, pe lîngă toate aceste comunicări misterioase ce se produceau ce un fel de episoade de preoţie pe Kogaion, avînd ceva neînţeles de către chiar cei ce vorbeau compleţîndu-se după cum li se spunea, mai era încă şi altceva, ce însoţea episodul hieratic. Căci, uneori, fără vreo legătură aparentă cu taina Cărţii ce începuse să se orînduiască, primeam scrisori şi răspundeam într-un fel care, el însuşi, avea ceva nefiresc. Începeam să le scriu dintr-o dată, într-un moment pe care nu aş fi putut să-l descriu şi care nici măcar nu era anunţat de o fracţiune de gînd, de unele cuvinte ce ar fi venit fără origină definită ori de o concentrare raţională oarecare. Scriam ca şi cum totul ar fi fost spus de altcineva şi care mă înpingea de fiecare dată să încep şi să închei în doar cîteva minute, sfîrşind aproape fără să-mi dau seama acest mesaj dictat. Şi tot atît de inexplicabil, îi trimiteam, cu Poşta, lui Alexandru Nemoianu, în America, pachete cu cărţi şi reviste a căror alegere se făcea şi aceasta în acelaşi fel neobişnuit, unde lipsea, în aparenţă, calcul şi raţionament. Acest mod de a comunica, aproape simbolic, nu mi l-am putut desluşi deşi aş fi dorit.

Abia mai încoarce, în acest an, după Sfintele Paşti, mi s-a părut deodată că ştiu şi înţeleg. Îi trimiteam toate acestea aşa cum trimit către Nevăzut, încă şi azi, ţăranii de pe la munte ouă roşii, pască şi cozonac aşezate pe cîte o plută mică de papură şi lăsate pe apă, ca să se ducă, uşor şi ritualic, către cei de pe cealaltă lume. către blajini. Căci, pentru mine, Alexandru Nemoianu era unul dintre aceştia, un om din acea lume. căruia şi eu simţeam că trebuie să-i trimit, dincolo de Apă, din cele de aici. arâtînd Vestea cea Bună, întărind că şi de data aceasta „Hristos a înviat.” Cînd mi-am dat seama că – în marea şi nepătrunsa realitate care ne orînduieşte vieţile noastre prea de tot neînsemnate – acest gînd straniu şi tîrziu au putea să fie un adevăr ce depăşeşte formula figurată, tulburarea ce am încercat nu se poate descrie în cuvinte. Şi mi-am amintit că, acum mai bine de douăzeci de ani, fără să ştiu de ce scriu acele cuvinte, se întîmplase, în marginea apei, să însemnez pe hîrtie un ceva ce nu ştiu să explic şi care povestea despre blajini şi lumea aceea, a unui „mileniu în păduri,” pe care, poate, o mai întrebăzusem acum, încă o dată, comunicînd cu acest om ori cu această fiinţă ezoterică, a cărei înţelegere a lumii nu o mai întîlnisem decît în cîteva rînduri, cînd avusesem certitudinea că îmi vorbeşte altcineva, din altă parte, din alt timp, din Timpurile Acelea.

Pe Alexandru Nemoianu nu l-am întîlnit niciodată dar gîndul însuşi că există şi că a venit către mine, vorbinu-mi de dincolo de Ape, în tocmai acel an ce mi-a schimbat întreaga viaţă şi m-a făcut să înţeleg altfel tot ceea ce mă înconjoară, însemnează, la drept vorbind, un miracol ce nu pot să mi-l explic. Tîrziu, cînd pricepusem că această carte va exista, a venit tot de la el, poate fără s-o ştie, şi desluşirea secretului ei, ori, mai bine spus, a felului enigmatic care o făcuse posibilă. Momentul însuşi are ceva de magie. Era tîrziu în noapte, una din nopţile veghetoare, neliniştite, ce eliberează toate spaimele fără nume şi amărăciunile ce nu se vor înlătura: cînd, deodată, primisem de la el. de departe, un mesaj ciudat, neverosimil prin fantasma ce conţinea, şi pe care doar eu o puteam înţelege şi descifra căci probabil că pînă şi lui îi era necunoscută.

Îmi scria despre cartea lui Dimitrie Grama pe care eu o editasem, o carte care începea cu un ceva ca de hieroglifă, o scenă cu o vietate misterioasă: dar o scenă pe care, acum, departe. Alexandru Nemoianu o descoperise căci o trăise şi el, ca şi mine, şi o trăise acum cincisprezece ani cînd acelaşi suflet călător şi făcător de bine ajunsese şi la noi, şi se aşezase în casa noastră. O trăise, deci, şi el, ca şi Dimitrie şi ca şi Francis Dessart şi ca încă şi alţii cei care, aici adunaţi, se legară printr-un mister de apariţie şi de revelaţie, misterul acestei cărţi pe care nu ştiusem că o scriu, că există şi aşteaptă să se dezlege şi pe care vor fi, într-o zi, fericit că o voi putea încheia.

Şi atunci, în liniştea parcă fără sfîrşit ce mă cuprinsese, mi-am dat seama că îmi vorbise, fără cuvinte, de acolo de unde se află. departe, atît de departe încît doar gîndul meu interior, trist, îngrozit îl mai poate ajunge cîteodată şi atît de rar încît pînă şi darul lacrimilor seacă, îmi vorbise, spun în şoaptă, îngerul meu Păzitor.

Dr. Artur Silvestri

(Memoria ca un concert baroc, III, Bucureşti, 2005)

____________________________________________________________

Artur Silvestri

Artur Silvestri • scriitor, istoric al civilizaţiilor, promotor cultural, personalitate enciclopedică • Doctor în literatură medievală la „Trinity Bible Research Center“ • University of Madras, India • Doctor honoris causa la „Institut d’Estudis medievals de Catalunya“ – Barcelona • Specializat, în ultimul deceniu, în analiză economică • din 2004, „Docteur es sciences appliquees“ la Universite Francophone Internationale – Bruxelles • activitatea de istoric literar şi editor este bogată • descoperitor şi editor al „Jurnalului“ lui Pius Servien (1984) • iniţiator, alături de acad. dr. Nestor Vornicescu, al dezbaterii privind epoca literară proto-română • studii originale şi ediţii legate de „epoca străromână,“ cu concluzii însuşite ulterior de numeroşi alţi comentatori • descoperitor al operei latine a scriitorului proto-român Martin de Bracara (sec. VI d.H.) şi al autorului bizantin Ioancu (sec. XIV), despot al Dobrogei • unul dintre primii adepţi al ideii literare denumite „proto-cronism“ (după 1977), pe care nu a retractat-o nici astăzi • autorul a zeci de cercetări de istorie literară română apărute în engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă şi chineză • autor a peste 200 de studii şi articole pe teme de istorie literară română, peste 30 de cărţi şi 2500 de articole pe teme culturale • preşedinte al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu fondator ai Asociaţiei Scriitorilor Creştini din România (2005) Ca prozator, s-a manifestat în mod parcimonios dar „Apocalypsis cum fîguris“ (2003), conţinînd şapte nuvele fantastice scrise în 1983-84, a constituit o apariţie şocantă. Ulterior, mai multe fascicule din ciclul „Locuri binecuvîntate“ (mai ales „Clopote sub ape,“ „Douăsprezece fîntîni în munţi“ şi „Marea Hieroglifă“) au creat un gen de literatură enigmatică, la limita eseului filosofic şi a memorialisticii recompuse. Romanul „Pinnacle“ (scris în 1977), în curs de apariţie, va întări aspectul misterios al acestei literaturi. „Memoria ca un concert baroc (voi. I. Povestiri reale şi imaginare din Ţara-de-Nicăieri)“ este o carte concepută şi scrisă în vara anului 2004. la Paris: „Memoria ca un concert baroc (voi. II. Ofrandă aproape fără grai)“ este continuarea acestui ciclu, urmat de volumul de faţă care îl completează.


%d blogeri au apreciat asta: