Mihaela Malea Stroe: „Meşterul Manole – Ipostază Christică, în Drama Lui L. Blaga“

O creaţie literară de complexitatea dramei „Meşterul Manole” a lui Lucian Blaga poate oferi oricând noi perspective de lectură. Citită în spiritul tradiţionalismului ortodoxist, piesa permite relevarea unui meşter Manole în ipostază christică. Sunt multe argumente în acest sens, dar, din motive de spaţiu, le voi rezuma (lăsând cu totul la o parte o alta ipostază a personajului, aceea de damnat, „nebun,” om modern revoltat, revendicativ, care se ceartă cu Dumnezeu şi contestă justiţia divină).

In paralela Manole-Iisus, se poate observa că, în plan simbolic, amândoi au ca „mireasă” Biserica, lăcaşul sacru, imposibil de m-fiinţat (pentru Iisus) sau de îa-trupat (pentru Manole) fără de jertfă.

După şapte ani de trudă zadarnică, timp în care construcţia se tot surpă şi meşterul pierde „credinţă, ziduri şi somn,” acesta se adresează Tatălui: „Doamne — Doamne — Doamne, de ce m-ai părăsit?” „Eli, Eli lamma sabachtani?” rostise şi Iisus pe cruce, aşa cum atestă Sf. Evanghelii.

„Crucificat” sufleteşte între „dorul de a zămisli frumuseţi” şi necesitatea unei jertfe mai presus de orice omenească raţiune („Jertfa aceasta de neînchipuit — cine-o cere? Din lumină Dumnezeu nu poate s-o ceară, fiindcă e jertfa de sânge; din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceară, fiindcă jertfa e împotriva lor”), Manole dobândeşte şi alte valenţe christice, El înţelege, dacă nu taina jertfei, măcar faptul că, pentru statornicirea lăcaşului sfânt, i se cere „jerfa cea mai mare,” adică mai mult decât jertfirea de sine. Jertfa sacramentală presupune dăruirea lamurei, a ceea ce este mai bun şi mai de preţ pentru creator. In arealul cultural al unui maxim sacrificial, Tatăl îşi jertfeşte Fiul, Avram este gata să-1 sacrifice pe Isaac şi, urmând aceeaşi paradigmă, soţul îşi sacrifică soţia, fratele — sora, tatăl — fiica (în piesă, jertfa urmează să fie o „soţie care încă n-a născut,” o „soră curată” sau o „fiică luminată”). Creatorul-Manole ştie că „prin suferinţă, pană

la urmă multe se pot desăvârşi,” iar desăvârşirea nu se atinge prin surogate de suferinţă, ci prin suferinţa extremă („jertfa cea mai mare”).

Cei nouă zidari (prelevaţi, ca număr, din sursa laică — baladă) sunt corespondenţii celor doisprezece ucenici (din sursa biblica). Ei şi-au părăsit rosturile cotidiene („pescar, băies, cioban, călugăr”) alăturandu-se lui Manole pentru a înălţa dimpreună cu el sfântul lăcaş, tot aşa cum, odinioară, ucenicii lui Iisus şi-au părăsit rosturile cotidiene spre a-şi urmă învăţătorul. Al doilea zidar îi mărturiseşte meşterului: „Am venit în pas cu tine şi te iubim. Ne încredem în planuirile tale, dar pământul e pretutindeni împotriva noastră cu vrăjmăşie năpraznică.” Urmăriţi de „schimonositele, deşiratele. coclitele” forţe potrivnice zidirii, învăţăceii lui Manole sunt cuprinşi de îndoieli, se ceartă, vor să abandoneze, dar pană la urmă, rămân în „ocolul de vrajă” al ridicării bisericii. Zidarii trec prin stări similare celor prin care aflăm — daca urmărim textul biblic — că au trecut şi ucenicii lui Iisus în confruntarea lor cu vrăjmăşia oamenilor şi a unui anumit timp istoric ostil.

Asumarea sacrificiului/autosacri-ficiului este precedată, în ambele cazuri, de actul rugăciunii. Astfel, înainte de a primi ultimatumul lui Vodă şi de a purcede la ultima încercare de ridicare a lăcaşului (ce presupune acceptarea jertfei), Manole „Cu un ochi tot măsoară, cu celălalt se roagă. Nu râde cu niciunul. Lăcrimează cu amândoi” (s.n.). Mai mult, al treilea zidar îl întreabă: „Ai asudat sânge, Manole?” (s.n.) întregul context conduce la analogia cu celebra rugăciune a Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, premergătoare patimilor şi crucificării. Aflat „în chin de moarte,” Fiul se roagă Tatălui să fie cruţat de „paharul” suferinţei şi morţii, acceptând, desigur, „voia Tatălui.” In timpul rugăciunii, spune Evanghelia Sf. Luca, „sudoarea lui s-a făcut cu picături de sânge” (s.n.)

Precum Fiul ce se lasă „în voia Tatălui”, Manole, acceptând jertfa, se lasă în voia „ochiului din triunghiul de sus” şi în grija „mielului din potir,” conştient că „aceluia i se va lua, care mai tare va iubi, şi de iubit iubim toţi deopotrivă. Aici începe grija mielului din potir.” E tot un fel de rosti „nu voia mea să se facă,” omul-Manole încredinţându-se voinţei divine.

In relaţia Manole-Iisus, raportata la ideea de jertfă, se pot observa şi anumite complementarităţi. Lui Iisus I se cere jertfirea de Sine (pătimire trupească), lui Manole — jertfirea femeii iubite (pătimire sufletească).

Când Manole admite să jertfească, omeneşte sau profan privind, el se dezumanizează. In alt plan al înţelegerii faptelor („în lumea harului, unde îndelungă răbdare se cere” şi unde jertfa nu echivalează omuciderii), el se îndumnezeieşte, iese de sub incidenţa contabilităţii cotidiene. Pe durata ridicării lăcaşului/ jertfirii Mixei, pentru Manole se, produce o ieşire din timpul profan, din propria viaţa terestra („Timpul petrecut la clădirea unei biserici nu se pune-n socoteala vieţii. Toată vremea petrecută aici e un adaos.”). Dar tocmai acesta e timpul „crucificării,” al pătimirii lăuntrice, al suferinţei maxime: „Doare lumina, sunetul doare, lumea doare. Nu e cineva care să lovească trupul, să simt cel puţin o clipă durerea în altă parte?”

Pentru statornicirea credinţei şi înfiinţarea Bisericii, Iisus coboară în lume, intra în timpul profan, se „umanizează.” Temporar, El îndură supliciul trupesc şi moare crucificat, spre a mântui omenirea. După îndeplinirea misiunii divine. Fiul dumnezeiesc iese din temporalitate şi, în timp de slavă, se înalţă la cer. Manole parcurge traseul în sens invers: după înfăptuirea Bisericii „în cărămidă şi var,” el reintra în temporalitate, se reumanizeaza. Dar poartă semnele crucificării lăuntrice („Umblă parcă n-ar umbla,” „Vorbeşte parcă n-ar vorbi,” „Trăieşte parcă n-ar trăi” etc.) tot aşa cum Iisus a purtat semnele martiriului trupesc — urmele piroanelor ce L-au ţintuit pe cruce şi urma lanciei ce L-a străpuns în inimă.

Pustiit sufleteşte, după zidirea Mirei Manole nu se mai regăseşte ca fiinţa: „Manole nu mai este. Numai un trup a rămas aici, care s-a rănit de spinii cerului.”

Acest „trup rănit de spinii cerului” va sta în faţa lui Vodă, asemeni lui Iisus—încununat cu spinii batjocurii pământenilor — în faţa lui Pilat din Pont. De aici, alte asemănări. Vodă îl consideră pe Manole nevinovat, tot aşa cum Pilat nu-I găsise nici o vina lui Iisus. Pe Iisus îl acuză arhiereii şi cărturarii, pe Manole — călugării şi boierii; în esenţă, acuzatorii aparţin, în ambele situaţii, aceloraşi categorii: clerul şi potentaţii societăţii (rareori înţelepţi, adesea influenţi). Replica adresata de Vodă celor grăbiţi să-1 pedepsească pe Manole este un îndemn la mai adâncă meditaţie înaintea rostirii sentinţei: „Boieri şi călugări, fără fereli, mai aproape! Priviţi-vă omul, [abia] pe urmă să-mi spuneţi ce mai doriţi!” (s.n.). Replica lui Vodă este, clar, de sorginte biblică. „Priviţi-va omul!,” spune voievodul. „Iată Omul!” („Ecce Homo!”) spusese Pilat celor dornici să-1 pedepsească pe Iisus. Mai puţin explicit, îndemnul lui Pilat viza tot o reconsiderare, de ultim moment, a poziţiei acuzatorilor.

Asemănări se poc constata şi ii privinţa reacţiei mulţimii faţă de Iisns şi învăţăturile Lui, respectiv faţă de Manole şi lăcaşul înălţat de el. Dacă pe Iisus, după cum notează Evanghelia Sf. Luca „arhiereii şi cărturarii /…/ căutau să-L piardă” dar nu reuşeau pentru că „tot poporul se ţinea după El, ascuItându-L,” în piesa lui Blaga, întâlnim aceeaşi opoziţie a mulţimii faţă de zelul punitiv al boierilor şi călugărilor: „Nu, nu se poate! — Manole, meşterul neasemănat, trebuie să trăiască!” Intuiţia axiologica/justiţiara a mulţimii funcţionează, în ambele cazuri, convergent cu discernământul axiologic/justiţiar al unor „vârfuri” terestre — Pilat, respectiv Vodă. (Desigur, există diferenţe semnificative între Pilat şi Vodă, însă nu le voi discuta aici.)

Creatori ai Bisericii în spirit (Iisus) sau în materie (Manole), amândoi se expun unei patetice acuzări din partea îndoctrinaţilor fanatici, cantonaţi în rigidităţi mentale şi interese mundane. Pentru amândoi se cere osânda: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” strigă arhiereii şi cărturarii, „Rosteşte

osânda, maria-ta!” striga boierii şi călugării. Cei ce nu înţeleg nimic din rostul istoric, moral, afectiv şi estetic al lumii, se dovedesc a fi şi cei mai vehemenţi „călăi” ai posibilelor modele, ai excelenţei ce vine din iubire şi sacrificiu. Iisus întruchipează iubirea exemplară. Manole o mărturiseşte: „Din iubire pentru ea [Mira] am construit lăcaşul, prin iubire pe Altul slăvind.”

Păstrând proporţiile, Manole nu poate intra în „Treimea cea de o fiinţă cu Tatăl,” o ierarhie există şi în ceruri, dar poate fi sanctificat, trecut în „rândul drepţilor,” aşa cum îi şi sugerează lui Vodă un „băiat de curte”: „In locul măriei-tale aş da afară din calendar un sfânt şi-aş pune în locu-i numele lui Manole.”

Structuri duale, imanent tragice, Iisus (om-divinitate) şi Manole (om-creator), iubesc, jertfesc, suferă, creează, slăvesc şi, urmând „neştiutele cai ale Domnului,” trec, din istorie profană în legendă şi mit, din contingent în transcendent.

MIHAELA MALEA STROE


%d blogeri au apreciat asta: