Alexandru Nemoianu: „Locul Episcopiei Române Ortodoxe din America“

Istoria Episcopiei Române Ortodoxe din America este parte a istoriei grupului Românilor-Americani, Fără o bună cunoaştere a trecutului Rornânilor-Americani, nu vor putea fi bine înţelese nici organizarea şi nici locul pe care Episcopia îl are azi.

Românii-Americani sunt un grup cu trăsături distincte şi cu o identitate bine stabilită, care aparţine naţiunii Americane. Românii care s’au aşezat în America de la începuturile veacului şi până în zilele noastre, toţi fără excepţie, au trecut prin experienţe similare la capătul cărora au devenit ceeace sunt astăzi.

Grupul Românilor-Americani are ca trăsături distincte păstrarea unor tradiţii specifice, a unei structuri sufleteşti unice, şi mai ales păstrarea credinţei părinţilor noştri. In acelaşi timp, Românii-Americani au preluat modul de viaţă american şi şi-au însuşit principiile fundamentale ale America. In timp mulţi, mai ales cei născuţi aici, au pierdut folosul limbii române, dar acest lucru nu i-a făcut mai puţin Români-Americani. Era inevitabil şi necesar ca şi instituţiile grupului nostru să evolueze şi să devină ale locului, instituţii româno-americane. Instituţii capabile să slujească pe cei care sunt născuţi aici, pe cei care au sosit aici mai curând şi pe copii noştri care toţi vor fi ai Americii. In acelaşi timp, aceste instituţii au dovedit că sunt capabile să păstreze acele caracteristici care ne fac distincţi şi cu o identitate inconfundabilă.

In acest context şi dintr-o atare perspectivă evoluţia Episcopiei Ortodoxe Române din America nu poate surprinde. Mai mult devine limpede că această evoluţie nu a fost la întâmplare.

In mod firesc această Episcopie a devenit mai întâi autonomă şi apoi, păstrându-şi deplina autonomie, s’a alăturat unei ierarhii care este a întregii Americi şi care astfel se şi numeşte: Biserica Ortodoxă a Americii.

Deci surprinde foarte neplăcut faptul că azi anumite comentarii adresează negativ acest loc al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Mai exact, anumite articole apărute în ziare de limbă română ale grupului nostru, au declarat că Episcopia este supusă „ruşilor” şi că ea ar trebui să se aşeze sub ascultarea Patriarhiei „Mamă.”

Evident cei ce au făcut asemenea comentarii nu ştiu multe nici despre trecutul Episcopiei noastre şi nici despre cel al Bisericii Ortodoxe a Americii. Această acuză adusă Episcopiei, că ar fi supusă „ruşilor,” a mai fost adusă şi ea venea din partea regimului comunist dornic să controleze instituţiile Românilor-Americani. Conţinutul şi goliciunea acuzei au fost pe larg şi în detaliu explicate la timpul său. A fost arătat că Biserica Ortodoxă a Americii nu este nicidecum „rusească” ci este o instituţie bisericească ce doreşte a cuprinde pe toţi dreptmăritorii din America, indiferent de originea lor etnică. Cu destul regret nu putem întreba azi cui poate folosi reluarea unor anacronice formulări din arsenalul propagandistic comunist.

Dar încă mai mult, ideea reîntoar­cerii la Biserica „Mamă” s’a încercat a fi acreditată moral printr’o invenţie. S’a spus că ar exista un „testament” al Arhiepiscopului Valerian care ar îndemna către o asemenea „reîn­toarcere.” Fapt este că un asemenea testament şi deci asemenea „în­demnuri” nu există. Atât „testamentul” cât şi „îndemnurile” sunt o plăsmuire a unor imaginaţii avântate, sau a unor zvonuri iresponsabile.

Dar discuţia în jurul oportunităţii existenţei unei Bisericii (a unei organizări ierarhice autocefale) Orto­doxe Americane şi a oportunităţii apartenenţei Episcopiei Române Ortodoxe din America la ea se poate pune şi dintr-o perspectivă istorică.

Întemeierea, consolidarea şi dez­voltarea administraţiilor bisericeşti locale nu a fost un lucru uşor în trecutul Bisericii Ortodoxe. Autori-tăţiile sau aranjamentele de adminis­trare bisericească preexistente au privit întotdeauna cu suspiciune şi gelozie încercările de a forma noi dieceze. In trecutul Românilor acest lucru a fost mai vădit ca oriunde. Mitropolia Ungrovlahiei (a Ţării Româneşti) s’a făcut doar prin lungi pertractări şi sub condiţii destul de umilitoare puse de scaunul Patriarhiei din Constantinopol. Mitropolia Moldovei, întemeiată Ia finele veacului al XlV-lea, a stat câţiva ani sub afurisenia aceleiaşi Patriarhii, căreia nu i se supusese îndeajuns. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române doar cu greu s’a primit şi recunoscut de acelaşi scaun. Şi lista poate să continue.

Nu este deci de mirare că în anii din urmă, eforturile de formare a unei administraţii bisericeşti ortodoxe americane atotcuprinzătoare a întâmpinat atâta opoziţie. Nu este de mirare nici faptul că efortul Episcopiei Române Ortodoxe din America de a-şi afla locul firesc a fost combătut, rău interpretat, sau chiar falsificat grosolan.

Alăturarea Episcopiei Române Ortodoxe din America la Biserica Ortodoxă a America, nu a însemnat de loc subordonarea către „ruşi,” cum tot repetă unii fie din necunoaştere, fie din rea credinţă, fie din amândouă la un loc. Aşa cum istoria Românilor-Americani este parte a istoriei Americane, tot astfel ortodoxia Românilor-Americani trebuie să fie parte a ortodoxiei americane.

Episcopia Română Ortodoxă din America este parte a Bisericii Orto­doxe a America, dar ea nu abandonat valorile şi tradiţiile strămoşilor noştri, ci le păstrează cu străşnicie, le face cunoscute şi le îmbogăţeşte.

Cei care aşa de grăbiţi sunt gata cu soluţii „administrative” ar trebui să ştie că unitatea Bisericii Ortodoxe este asigurată de ceeace ea este, trupul mistic al Iui Isus. Iar regăsirea unul cu altul o putem afla doar prin dragostea creştină cum lămurit ne arată Apostolul Neamurilor… „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”

(Reprintedfrom ‘ ‘Lumea Libera,’‘ New York, Nov. 1995.)

ALEXANDRU NEMOIANU