George Pomutz: O legendă vie

Între multele nume întâlnite în bogatele izvoare bibliografice (publicaţii, cărţi, documente şi arhive) cel care mi-a atras mai întâi luarea aminte, prin recurenţă şi senzaţionalul biografic, a fost, se înţelege, George Pomutz. Un personaj cu adevărat extraordinar şi, cu siguranţă, cea mai mare personalitate a exilului politic românesc al secolului XIX. Aureolat de memorabile fapte militare, admirat pentru excepţionalele sale performanţe de curaj şi inteligenţă, venerat cu mândrie de urmaşi, învăluit în mitologia sfârşitului de veac revoluţionar, numele s-a impus, aşadar, singur atenţiei mele pentru o posibilă reconsiderare şi un argument în plus al diversităţii de valori pe care diaspora le-a oferit cu generozitate istoriei şi culturii româneşti. Fiindcă George Pomutz nu era în America un simplu exilat politic. El continua, peste Ocean, exilul părinţilor săi din Ungaria, sfârşind apoi într-un alt exil, rusesc, după încheierea misiunii consulare de la St. Petersburg. Repetă, altfel spus, în nestatornicia vremurilor, criza de identitate pe care au traversat-o toate marile conştiinţe ale diasporei române. Din povestea mereu repetată a vieţii sale, creştea imaginea unui om pe care nu l-au ocolit nici gloria, nici superlativ preţuire, nici succesul, dar nici anonimatul, suferinţa şi zădărnicia.

George Pomutz ne-a lăsat moştenire prestigiul unei vieţi greu de egalat în monumentalitatea ei. A fost un erou de roman, mai degrabă decât unul de mari enciclopedii, o biografie cu final deschis în care nevoia omenească de imaginaţie concurează strălucirea faptelor şi a evenimentului databil. Editarea cărţii lui George Fillmann (A Rumanian Soldier of Distinction in the American Civil War, 1861-1865, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996), autorul el însuşi un eminent ofiţer american de origine română, m-a obligat să cercetez sursele primare ale informaţiei, să verific bibliografia critică pe durata unui secol şi să realizez, în cele din urmă, după investigaţii în Arhiva Naţionala a Statelor Unite, în vara lui 1995, un prim volum (George Pomutz. The Legend Lives On, Editura Galaxia, Bucureşti, 1996) care pune în circulaţie, pentru întâia oară, texte esenţiale, menite a restitui integral, nevidiată de subiectivisme, extraordinarea personalitate militară şi diplomat-politică a generalului. Spun nu prim volum, fiindcă va fi urmat de altul dedicat posterităţii sale, la fel de fabuloase. Adaug, în plus, că lucrarea lui George Fillman cuprinde într-o addenda încă două profiluri de militari romani în armata americană: căpitanul Nicolae Dunca, ucis în Războiul Civil (1862) şi Constantin Teodorescu, mort în explozia unui vas de război, în portul Havana (1898). Din punctul de vedere al prezenţei româneşti pe pământ american, secolul XIX e însă secolul Pomutz. Născut în 1818, în oraşul Gyula din Ungaria, într-o familie româno-ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie, cel pe care Guvernatorul Starului Iowa îl trecea, în 1865, „printre cei mai capabili şi mai merituoşi ofiţeri,” a fost şi este încă pentru comunităţile româneşti un ideal: de curaj, de disciplină, de voinţă şi de moralitate. A urmat Cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Pesta şi a practicat, pentru puţin timp, magistratura, în Kaposvâr (regiunea Somogy). Există şi opinia c-ar fi urmat înalte studii militare la Acad. St. Etienne din Franţa (supoziţie nesusţinută, până în prezent, de documente).

În 1848, din motive încă neelucidate, se înrolează în Armata Naţională Ungară, cu grad de căpitan (decizie care-i va schimba, cu urmări imprevizibile, tot restul vieţii). După înfrângerea Revoluţiei maghiare, împreună cu alţi douăzeci de camarazi pleacă la Paris, de aici la Londra, apoi în Statele Unite (februarie 1850), unde solicită azil politic. Cererea fusese, de altfel, exprimată în numele grupului, încă din noiembrie 1849, printr-o scrisoare a contelui Lâszlo Ujhâzy adresată preşedintelui american Zachary Tayor. Răspunsul, cordial şi plin de solicitudine, vine după doar o luna: „Vă oferim protecţile şi liberă manifestare în beneficiul instituţiilor şi a legilor noastre, încredinţaţi că veţi găsi în America un al doilea cămin.” După scurta aventură a întemeierii unei colonii maghiare (New Buda) în Decatur Country, Statul Iowa (admis în Uniune în 1846), George Pomutz primeşte, în 1855, „cu toate drepturile şi privilegiile,” cetăţenia americană şi se înrolează, ca sublocotenent (1861) în Regimentul de Voluntari 15 Infanterie, Iowa. Contemporanii îi descriu ca sprijinitor al credinţei ortodoxe în mica comunitate formată, majoritar, din reformaţi: avea o figură impunătoare, înalt, blond, cu părul vălurit şi înfăţişare distinctiv militară.

Participă la Războiul Civil, cu strălucite rezultate şi memorabile fapte de arme (în 1862, e grav rănit în luptele de la Shiloh). E avansat maior (1863), colonel (1865) şi, prin ordinul din 22 iunie 1867, generael de brigadă, grad acordat începând cu 1865, pentru merite excepţionale pe câmpul de luptă. în 1864, preia comanda Regimentului 15 Infanterie, Iowa şi participă la cinci campanii decisive, cu celebrul general T. Sherman, alături de care defilează (25 mai 1865) la încheierea ostilităţilor, pe bulevardul Pennsylvania din Washington, asistaţi de preşedintele Andrew Johnson şi membrii cabinetului american. Bătălia pentru Atlanta, la care George Pomutz a luat de asemenea parte, în 1864, e în unanimitate considerată de istorici „o confruntare a uriaşilor.” Despre bravura, abilitatea şi integritatea comandantului George Pomutz vorbesc cuvintele lui de despărţire adresate Regimentului 15 Infanterie, Iowa, în iulie 1865: „Deci, odată întorşi la căminele noastre, să arătăm prin purtarea şi faptele noastre că suntem primii ascultători ai legilor ţării pentru afirmarea căreia am luptat: că, mândri de a ne fi făcut pe deplin datoria, suntem hotărâţi să păstrăm şi sa consolidăm bunul renume dobândit cu onoare; că vom fi de-a pururi cetăţeni iubitori de pace, în vremuri de pace, aşa cum am fost adevăraţi luptători, în vremuri de război.”

Numit Consul (1866), apoi Consul General al Statelor Unite la St. Petersburg (1874), rămâne în funcţie până în  1878, când e înlocuit de succesorul său, William H. Edwards. Moare în 1882, în condiţii încă neelucidate, în oraşul nopţilor albe (faptul că nu s-a întors, după încheierea misiunii, în ţara de adopţiune e încă un mister nedezlegat al acestei vieţi învăluite în legendă). Ca atâtea alte mistere, cultivate, întreţinute şi amplificate, fie de cele câteva versiuni ale dispariţiei, fie de mitul bogăţiei şi al vastelor proprietăţi pierdute. Cât e adevăr şi cât e ficţiune în această saga biografică e greu de spus! E poate legea eroismului să fie însoţit, în memoria urmaşilor, de mari iubiri, cumplite renunţări, tenebroase afaceri şi sumbre dispariţii. De-a lungul anilor, prieteni şi organizaţii româneşti din Statele Unite au încercat, fără succes, transferarea osemintelor sale, cu onorurile cuvinte, în cimitirul Arlington, din Washington. Din păcate, mormântul a dispărut din cimitirul săracilor (Smolensk, St. Petersburg), odată cu secolul şi oamenii lui. George Pomutz a fost înmormântat pe un teren căruia Revoluţia bolşevică i-a dat alte destinaţii. încă o dată, vie nu rămâne decât legenda. Şi, dacă cineva se mai îndoieşte de măreţia unui nume rostit cu veneraţie în patru ţări, să-mi fie permis a-1 cita, în chip de concluzie, pe J.M. Crowford, Consulul General de Statelor Unite la St. Petersburg, în 1890, opt ani după moartea lui George Pomutz: „A fost un om onest şi corect, în plus o personalitate remarcabila, de mare cultură şi educaţie aşa cum demonstrează cu limpezime documentele lui de serviciu, scrise cu propria lui mână în opt limbi diferite; mai mult, a fost un om neobissuit de bine primit de către cei mai de seamă cetăţeni oraşului (St. Petersburg -n.n.), aşa cum indică numeroasele invitaţii la balurile curţii şi la seratele imperiale, invitaţii descoperite printre hârtiile sale. Am găsit scrisori de recomandare de la vestiţi bărbaţi de Stat ai timpului nostru, precum şi scrisori extrem de măgulitoare de la Grant, Sherman, Logan, Belknap, Hickenlooper şi mulţi alţi distinşi generali ai armatei americane.” Iată un adevăr: George Pomutz n-a fost numai militar. A fost un mare diplomat şi om de cultură, autor a cel puţin două remarcabile lucrări, dintre care una, istoria cea mai exactă, cunoscută până astăzi, a Regimentului 15 Infanterie, Iowa. Părăsind Europa, după înfrângerea unei Revoluţii (cea de la 1848), contribuind decisiv la victoria alteia peste Ocean (împotriva sclaviei), George Pomutz a sfârşit ca „om de cultură universal.” Aşa l-au văzut contemporanii. Pentru noi, acum şi în viitor, modelul Pomutz rămâne o piatră de încercare.

AUREL SASU


%d blogeri au apreciat asta: