Ştefan Augustin Doinaş: „Cvinta“

Cînd ţara mea arde, eu ies să privesc

extatica noapte de vară.

Eu caut cu ochii sub cortul ceresc

o tînără cvintă stelară.

Aproape, deasupra hotarului meu,

mă-ntîmpină-această figură

a cărei văpaie arată mereu

o forţă albastră şi pură.

Grădini arzătoare ţîşnind din pămînt

se-nalţă-n văzduhuri străine.

Cad tije roşcate, stîrnite de vînt,

petale de foc lîngă mine.

Eu stau nemişcat ca-ntr-o mantă de fier

atent la rotirile-astrale,

la cele cinci puncte aprinse pe cer,

focar de explozii egale.

Eu ştiu că luminile lumii dispar

ca torţe-n descreştere curbă.

Dar stema aceasta cu pietre de jar

nimica nicicînd n-o conturbă.

Cînd ţara mea arde de jur împrejur

pe stîlpi luminaţi, ca un templu,

cu ochii pierduţi în topitul azur

o cvintă de astre contemplu.

Din cîmp aurora se urcă încet

cu scuturi şi suliţe roşii.

In ţară dau ton ca-ntr-un dom violet

din trîmbiţe stinse cocoşii.

Culorile pier şi se schimbă mereu.

Pe cer, singuratica stemă

atinge hotarele neamului meu

vibrînd în lumină supremă.

Cînd ţara mea arde pe stîlpi luminaţi

din turnuri şi ţigle solare,

eu trec printre fete şi printre bărbaţi

ca umbra, cu linişte mare.

E ştiu că văpăile soarelui ard

chiar după ce astrul se stinge.

De flori de jăratic aprinse pe gard

un umăr, cel gol, se stinge.

Dar trec liniştit, cu credinţă supus,

în paşnica, limpede oră,

cînd marile focuri se sting la apus

pe praguri cu apă sonoră.

Aşa s-au şi stins, chiar în anul nescris

lăsat mîntuirii de Domnul,

văpăile ţării, — şi numai în vis

arsuri ne mai tulbură somnul.

De-aceea contemplu-n pustiul ceresc

o stemă înaltă, de pară.

Cînd ţara mea arde, eu ies să privesc

o tînără cvintă stelară.

ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ

1922-2002


%d blogeri au apreciat asta: