Alexandru Nemoianu:”Caracteristicile istoriei romanilor-americani”

Istoria românilor-americani are o vechime de peste o sută de ani (mult într-o ţară a cărei istorie semnificativă are ceva peste două sute). Această istorie a avut mai multe faze caracteristice, despre care am avut ocazia să mai vorbesc, instituţii semnificative (societăţi fraternale, parohii, presă, cluburi etc.) şi câteva caracteristici dominante. Esenţială în istoria româno-americană au fost alăturarea voluntară într-o comunitate a unui număr dintre emigranţii români ajunşi în Lumea Nouă, constituirea lor ca parte a naţiunii americane, având caracteristici distincte şi, mai ales, rămânând purtătoare a modelului existenţial românesc, a înţelegerii româneşti a diferenţei dintre bine şi rău, precum şi a rostului, tuturora şi al fiecăruia, în lumea văzută.

Istoria românilor-americani a fost în bună măsură istoria instituţiilor care i-au reprezentat şi, urmărind evoluţia acestor instituţii, putem distinge caracteristicile dominante ale istoriei româno-americane. Aceste caracteristici majore au fost două: fenomenul de „absorbţie” (the merging process) şi relaţia „simbiotică” (the symbiotic relation).

Procesul de „absorbţie” a însemnat că mici „pâlcuri” de imigranţi români, după o foarte scurtă existenţă autonomă, întemeiată pe rudenie, regionalitate sau chiar „consătenie”, au fost absorbite în structurile „statutare” (societăţi, cluburi, parohii etc), spre a fi cuprinse, mai apoi, în structurile româno-americane „continentale” („Uniune şi Ligă”, Episcopii etc). În acelaşi timp, de la bun început, permanent şi consecvent, structurile româno-ameri­cane astfel alcătuite (prin „absorbţie”) au îndeplinit funcţiuni specifice (societăţile au răspuns nevoilor de asigurare socială şi viaţă socială organizată, iar parohiile nevoilor vieţii duhovniceşti) şi s-au aflat într-o relaţie „simbiotică”, de cooperare şi într-ajutorare. Aceasta a însemnat că în cursul istoriei româno-americane, şi mai ales în momentele critice, esenţiale ale ei, relaţiile dintre instituţiile comunitare au fost bune şi de într-ajutorare (Asta neînsemnând că nu au fost şi perioade nefericite când relaţiile au fost antagonice, ba chiar vicioase, şi nu spre binele general al comunităţii). Dacă procesul de „absorbţie” şi relaţia „simbiotică” au caracterizat istoria „interioară” a comunităţii românilor-americani, apoi aceleaşi caracteristici au definit şi istoria lui „exterioară”, relaţia cu societatea americană. Instituţiile româno-americane au cooperat cu instituţiile comunităţii mai mari, au stat în relaţie „simbiotică” faţă de ele (orăşeneşti, statale ori unionale, naţionale) şi, mai apoi, au fost direct „absorbite” (păstrându-şi identitatea) în structurile sociale americane. De fapt, această relaţie cu structurile americane a asigurat includerea românilor-americani în naţiunea americană şi, concomitent, acceptarea identităţii lor caracteristice. Aşa cum spuneam şi în alte studii, evoluţia istorică şi instituţională a românilor-americani a fost lungă şi complexă. In timp, unele dintre instituţii şi-au pierdut din importanţă sau au dispărut (Tipic este cazul „Uniunii şi Ligii”. În anii ’20-’40 ai secolului al XX-lea, această instituţie a avut un enorm rol în păstrarea şi afirmarea identităţii grupului. În anii ’50 ai aceluiaşi veac, confruntată cu concurenţa marilor companii de asigurare, rolul ei ca instituţie de asigurare a scăzut dramatic, dar s-a consolidat cel de promotor al identităţii şi opiniilor grupului. Mai apoi, din nefericire, instituţia s-a anchilozat, a fost incapabilă să se „reinventeze”, iar ultima administraţie 1998-2002, cu totul inaptă, a făcut ca instituţia să dispară cu totul. Fără îndoială că este un caz foarte trist). În acelaşi timp, procesul de „absorbţie” şi relaţia „simbiotică” au continuat să acţioneze tot mai energic. Atât de energic încât astăzi putem vorbi de o adevărată contopire şi super-centralizare, încât instituţional, organizaţiile religioase au devenit purtătoarele identităţii de grup, iar presa „vocea” comunităţii, cea care exprimă interesele, evoluţia de zi cu zi şi opiniile aceluiaşi grup. În plus, trebuie notată apariţia unei organizaţii „umbrelă” care promovează interesele generale ale grupului, „Congresul românilor-americani” (CORA), a cărei existenţă şi activitate este datorată aproape exclusiv neobositului Armând Scala, şi a unei alte instituţii, dedicată exclusiv păstrării documentelor istorice româno-americane şi studierii lor, „The Romanian-American Heritage Center” (Centrul de Studii şi Documentare al români­lor-americani) din Jackson, Michigan, având ca preşedinte pe Eugene S.Raica şi ca istoric pe Alexandru Nemoianu.

Caracteristicile de care vorbeam (procesul de „absorbţie” şi relaţia „simbiotică”) au fost cele care au asigurat şi continuă să asigure existenţa comunităţii, dezvoltarea istoriei ei vii, iar valoarea lor, în condiţiile „globalismului” nu va putea decât creşte în importanţă.

 


%d blogeri au apreciat asta: