Aurel Sasu: „Regele Iubirii“

În urma cu două mii de ani a avut loc o dramă pe Golgota, ce a zguduit cerul şi pământul. A fost răstignit Cel ce a venit să ne înveţe căile adevărului, ale fericirii pe pământ şi ale vieţii veşnice. L-au pălmuit. El spunea totdeauna adevărul, dar L-au numit mincinos. Iisus a făcut numai bine, vinedecându-1 pe bolnavi şi înviindu-1 pe cei morţi, dar pentru toate acestea L-au bătut. A propovăduit adevărul şi dreptatea, dar l-au făcut cea mai mare nedreptate. Pentru că a fost bun şi blând. L-au bătut în cuie pe cruce între doi hoţi.

Şi a pătimit. A pătimit ca Om. Nu ca Dumnezeu. O săptămână întreagă a fost hărţuit şi schingiuit de cei învăţaţi, de farisei şi de norod.

Acest munte al pătimirilor a trebuit să-1 rabde pentru că ne-a iubit. Păcatele noastre nu puteau fi ispăşite decât prin pătimire. Jertfa Lui ne-a adus mântuirea; patimile Lui ne-au spălat din inimă întunericul şi putregaiul din suflet pe care de mii de ani le-a strâns omenirea prin necredinţă şi desfrâu.

De ce a făcut El acestea? De ce S-a jertfit? Nu exista decât un răspuns: pentru că ne-a iubit. Ne-a iubit mult, şi a pătimit mult. La fel de mult ne iubeşte şi în ziua de azi.

Cu toate acestea, cei din ziua de azi l-au uitat învăţăturile. Naţiile se războiesc între ele. Oamenii aruncă priviri peste umăr de parcă fiecare ar avea un pumnal gata să-1 lovească pe celălalt. Urmarea acestei stări este că Antichristul a ajuns acum la putere şi a pustiit sufletele oamenilor. Nu mai simţim iubirea după care tânjeşte sufletul nostru. Am uitat că iubirea nu este un bun ce poate fi cumpărat ori plămădit de mâna omului. Iubirea este un cântec minunat şi cald, ce nu se aude dar se sminte cu inima. Nu se vede. O respirăm prin porii cei mai fini ai sufletului nostru. O descoperim în zidirile lui Dumnezeu, în ochii unui prieten, în gesturi şi fapte.

Se strecoară în inima chinuită prin cuvintele de mângâiere de pe buzele ce ne alină ale unei fiinţe iubite.

Iubirea este urmarea atitudinii creştine. Cel ce pătimit, ce s-a luptat de sine însuşi pentru a urma calea virtuţilor creştine, care îşi dă seama că în trupul său se afla păcatu şi se luptă pentru a-şi curăţa sufletul, acela va primi darul iubirii. Căci Iisus Hristos a propovăduit, a pătimit şi a luat asupra Sa din iubire povara mântuirii noastre. Iubirea fiului lui Dumnezeu a fost atât de puternică, prietenia Lui pentru om a fost atât de adâncă şi de netăgăduit, încât a preferat să moară să trădeze această iubire.

Iubirea Lui cerească ne-a salvat.

Prietene, împărtăşeşte iubirea, căci acesta este semnul credinţei tale şi al sufletului tău cel fără de prihană. Dale semenilor iubirea ta, căci acesta este semnul izbânzii în lupta cu păcatul. Iisus este Regele iubirii.

Dumineca Orbului

Această duminecă din Biserica Ortodoxă este dumineca omului născut nevăzător. Cât de greu îi este celui ce nu vede. Ce ne vede lumina zilei, un izvor sau o floare, şi nici păsările văzduhului, nici pe fiinţa iubită şi nici pe cea pe care ar putea-o îndrăgi! Când este orb nu-i vezi ţara cu frumuseţile ei nenumărate, cu bucuriile şi necazurile ei.

Nu vezi cu organele acestea din carne şi din nervi, dar dacă inima îţi este neprihănită şi sufletul curat, le vezi pe toate. Vezi chiar mai mult decât cei ce au ochi şi ochelari, sau alte instrumente de mărit. Toate zidirile Domnului le trăieşti, le simţi şi le vezi.

Aceasta înseamnă că, pentru a vedea adevărul şi dreptatea, nu e nevoie să ai ochi şi nici nu trebuie neapărat să vezi. Mulţi au ochi, dar sunt mai orbi decât orbii. Pentru aceasta, pilda cea mai dureroasă sunt vremurile în care trăim. Sunt oameni care au trecut prin şcoli, prin funcţii înalte, au fost sănătoşi şi au suferit, şi tot nu pot învăţa calea iubirii, a prieteniei, a jertfei pentru un ideal.

Au văzut multe, au trăit multe, dar au învăţat puţin. Au uitat de Dumnezeu şi se închină la idoli trecători. Pentru aceasta cea mai puternică pildă ne-o dau cei ce şi-au unit puterile cu cei ce se ridică împotriva credinţei creştine. Pentru putere şi avuţii au renunţat la o lume liberă, nu-i mai ating pătimirile naţiei lor şi sunt încremeniţi în faţa pătimirii fraţilor.

Orbirea i-a lipsit şi de omenie. Le-a distrus orice simţământ al datoriei faţă de societatea în care trăiesc. Ba mai rău. această orbire a sufletului s-a răspândit printre cei ce ar trebui să stea uniţi şi să se într-ajutoreze, să-şi plângă împreună durerea şi amarul şi să-şi vindece unii altora rănile.

Cât de minunat ar fi dacă, prin credinţă în Dumnezeu şi în soarta naţiilor de a trai împreună în iubire şi frăţile, am privi în sufletele noastre şi am încerca o împăcare pe care ne-o dorim cu toţii. Ştim că toţi putem simţi iubirea în inimile noastre, că ne simţim cu toţii singuri, că fiecare dintre noi ar dori să fie cuprins în îmbrăţişarea iubirii şi înţelegerii aproapelui; dar … fiecare îşi doreşte iubirea în felul său, aşa cum o doreşte şi nu aşa cum o simte. Aceata este orbirea aotcuprinzătoare ce ne-a lovit pe toţi.

Aşadar, drumul înspre pace şi înţelegere între noi nu înseamnă altceva decât să ne lepădăm de ceea ce este personal şi ne orbeşte şi să mergem pe calea jertfei de sine, generoase şi nepătimaşe. Căci orbirea de azi nu e din naştere, ci o urmare a sărăciei sufletului nostru.

Biserica şi Viaţa

Tot mai mult şi tot mai des are loc în cercurile Bisericii creştine o discuţie care ne interesează pe noi ortodocşii în mare măsură,  şi anume rolul bisericii în viaţa de zi cu zi a credincioşilor.

întrebarea care se pune este dacă Biserica ar trebui să-şi restrângă activitatea la slujbele sfintelor taine: Sfânta Liturghie, botezuri, nunţi şi înmormântări, sau ar trebui să încerce mai mult pentru a da vieţii de zi cu zi un spirit creştinesc mai vădit.

Problema are valoare universală. Ne gândim la rolul învăţăturilor creştine în viaţa lumii în general. Nu toţi sunt creştini, nu toţi cei ce s-au născut şi trăiesc astăzi pe pământ au avut norocul să-L cunoască pe Mântuitor. Se consideră că mai mult de jumătate din oamenii de pe pământ nu sunt creştini. Dar tot prin aceasta este recunoscut faptul că cele mai înaintate naţii şi cele mai mari puteri politice şi militare sunt creştine.

Sunt oare creştineşti acţiunile acelor puteri şi a celor ce, sub o formă sau alta, se numesc creştini? Vedem oare în relaţiile dintre naţii înrâurirea binefăcătoare a creştinismului? Oare când se întâlnesc cei mari, cei trei sau patru, sau cinci, sau mai mulţi „mari,” în conferinţe de importanţă vitală pentru soarta omenirii, dar oare diplomaţii dovadă de un spirit creştin care le-au uşura înţelegerea? Din păcate, răspunsul este nu. Recunoaştem creştinismul, dar nu îl trăim, în faţa marilor interese economice, politice sau sociale, parcă nici nu ar exista creştinism. Politicienii se referă la tratate anterioare, la istorie, la geografie, dar arareori se referă, şi atunci doar în discursuri pentru care aşteaptă să fie aplaudaţi, la învăţăturile creştine.

A cui e vina? A modernismului? A materialismului? A unilateralismului? Ori a oricăror altor „isme” pe care le întâlnim astăzi la orice colţ de stradă? Desigur, cursul vieţii moderne, cu descoperiri ştiinţifice ce îi îngăduie omului să controleze forţele naturii, ce îl otrăvesc de putere şi îl îneacă în bunuri materiale, l-au lipsit de suflet, căci e prea ocupat cu cele lumeşti. Nu mai are timp pentru griji sufleteşti şi, îmbuibat de bunuri lumeşti, uită cât de mult îi datorează lui Dumnezeu pentru toate aceste avuţii.

Şi unde sunt oare Bisericile creştine? De ce au permis oare Bisericile să se întâmple aceasta şi

de ce nu intervin să îndrepte situaţia? Ne aflăm în clipa în care această întrebare se află pe buzele tuturor, dar răspunsul nu se mai arată.

în Solia sau între noi ar însemna să ne arătăm prea încrezuţi, dacă am crede că putem rezolva singuri problema. Ţinând cont de numărul nostru mic şi de situaţia noastră, ar fi prea mult să ne închipuim că putem interveni şi să credem să putem schimba faţa pământului şi politica lumii.

Avem însă propria noastră lume. îi avem pe credincioşii noştri şi câmpul nostru de activitate în parohii şi în comunităţi, unde putem căuta soluţii. Ortodocşii, în general, şi noi românii, în mod special, suntem printre cele mai puţin active comunităţi de lume. Parcă ar fi dat boala somnului în noi. Şi în loc să ne ruşinăm şi să căutăm să găsim soluţii, găsim explicaţii cum că întreaga noastră viaţă religioasă este în slujbele bisericeşti! Nimic nu e mai departe de adevăr şi mai nejustificat privitor la situaţia din lume din ziua de azi. Nu doar pentru a da un caracter creştin viaţii noastre de zi cu zi. dar pentru însăşi existenţa noastră ca Biserică, trebuie să m trezim şi să punem Biserica în chiar mijlocul vieţii credincioşilor noştri.

Nu este de ajuns, nici pentru preot, nici pentru credincioşi, să participe la Sfintele Taine şi apoi sa uite de ele de cum ies din biserică. Mântuitorul nu ne-a lăsat Evangheliile ca noi să le legăm în coperţi de aur şi argint şi să le citim doar dumineca, ci ca să facem din fiecare suflet un căutător al mântuirii şi un bun creştin. Sarcina Bisericii nu este doar cea de păstrătoare a adevăratei credinţe, cum ne place nouă, ortodocşilor să ne lăudăm, dar şi să fim făuritorii Omului Nou, ai adevăratului creştin, iar aceasta se face prin activităţile vieţii de zi cu zi.

Doar astfel putem schimba nepăsarea faţă de cele sfinte într-o atitudine de trăire a Credinţei, şi drumul pierzaniei în drumul mântuirii.

Hristos A înviat!

Noaptea se spulberă încet, dureros, neînchipuit de apăsătoare şi totuşi împăcată. S-ar părea că întunericul e

mai adânc la ceasul când se aproţue zorile. Iisus zăboveşte în monnânttl rece şi îngust; semnul lui Pilat e neam» pe lespedea grea ce pecet-luieşte mormântul, şi paznicii sunt treji şi stau de veghe.

Duhurile răului, ce ochiul nu le poate vedea, oştirile întunericului stau şi ele de pază. De-ar putea Satana, L-ar ţine pe veci încremenit pe Fiul lui Dumnezeu sub lespedea pecetluită de romani. Dar în faţa lor se află alte oştiri îngereşti, păzitorii luminii şi ai vieţii, peste care moartea nu are nici o putere, care de-abia aşteaptă momentul în care vor putea vesti în cer şi pe pământ marea izbândă a învierii.

„Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului, şi a şezut pe ea. înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi*” (Matei 28:2-4). Aşa spune Evanghelia.

Unde vă e puterea acum. farisei, preoţi şi conducători? Unde vă sat

nn s-an dat Im lătari ii faţa mă mmx primejdii şi ce nn s-an înspăimântat

de nici o putere lumească s-au predat fără să se fi îndreptat înspre ei vreun vârf de lance sau vreun ascuţiş de sabie. în faţa lor se înalţă semeţ chipul Arhanghelului învingător care a vestit altădată peste munţii şi văile din Viflaim naşterea aceluiaşi Iisus căruia îi pregăteşte acum drumul spre ceruri.

Pământul se cutremură la această privelişte, diavolii dispar, şi cerul se pogoară să-L îmbrăţişeze pe Iisus cel înviat. Soldaţii îl văd călcând afară din mormânt. îi aud vocea domolă dar şi răsunătoare spunând încă o dată lumii. Adevărul de necrezut pe care nu l-au înţeles până atunci nici lumea şi nici discipolii Lui: „Eu sunt învierea şi Viaţa” (loan 11:25). îngerul răstoarnă piatra şi rupe pecetea, şi mormântul e gol şi luminat ca un altar.

Când Iisus a murit pe cruce, pământul s-a cutremurat, iar când Hristos s-a ridicat din mormânt a treia

zi, pământul iar s-a cutremurat. Cel ce a învins moartea şi întunericul păşeşte în viaţă ca un învingător. Lumea întreagă se zguduie din temelii, fulgerul brăzdează cerul, iar tunetele vestesc izbânda.

Când Iisus a închis ochii pe cruce, soldaţii s-au pomenit în beznă în miezul zilei; când S-a sculat din morţi, soldaţii s-au prăvălit la pământ scăldaţi în lumină orbitoare la ora întunericului cel mai adânc… Satana a fost biruit.

Aceiaşi soldaţi ce cu trei zile înainte L-au bătut, L-au scuipat şi i-au făcut o coroană de spini ca să-L batjocorească. îl văd întrupat în plină slavă cerească înaintea lor, senin, scăldându-i cu ochii Săi cereşti plini de iertare.

îl recunosc şi cred în El. Este acelaşi Hristos care nu le-a ţinut piept nici lui Pilat, nici lui Irod, care a răbdat cuiele din mâini şi din picioare şi care, mort, a zăcut în mormântul lui Iosif din Arimatea. Soldaţii îşi amintesc cum bătrânii din popor şi

din sinagogă au scuturat batjocoritor din cap şi au zis: cum I-a izbăvit pe alţii, să Se izbăvească acum şi pe El. Dar cerul nu a putut îndura atâta necredinţă lipsă de simţire: de s-ar fi răsturnat munţii peste mormântul Lui. nu L-ar fi putut opri, căci sosise ora împlinirii Scripturii.

Aceiaşi soldaţi, tremurând de spaimă, şi-au venit încetul în simţiri şi, pătrunşi de grozăvia faptelor la care au fost martori, fug cu sufletul la gură în cetate, dând de veste oamenilor arătarea miraculoasă a Hristosului înviat. în faţa lui Pilat. înconjuraţi de iudei duşmănoşi, au repetat în gura mare, că Cel Ce a fost răstignit pe cruce este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, căci au auzit un înger vestind lumii învierea Lui din morţi.

Groaza şi neprihănirea sufletului le spun să mărturisească doar ce au văzut. Există doar un Adevăr care rămâne acelaşi, pe care ne aşezăm întreaga Credinţă, după care ne călăuzim întreaga viaţă, şi în lumina căruia primim an de an botezul marii nădejdi de viaţă veşnică, pe care limba noastră omenească cea săracă îl rosteşte în trei cuvinte simple care propăvăduiesc Adevărul veşnic: „Hristos a Înviat!”

Traducere de LILIANA POP 

Iată de ce-au fost cenzurate aceste pagini: fiindcă vorbeau despre întunericul şi putregaiul din sufletul nostru, despre cei ce au ochi şi „sunt mai orbi decât orbii,” despre otrava puterii şi despre închinarea la idoli. Restul e ignoranţă.

AUREL SASU


%d blogeri au apreciat asta: