ROMANII DE PE CONTINENTUL NORD- AMERICAN /PAGINI DE ISTORIE

După cum se ştie, continentul nord-american are o istorie tânără. Primele aşezăminte ale coloniştilor europeni au început să se contureze la începutul sec. 17 într-o vastă regiune populată de aproximiativ 200 de triburi indiene cu variate fonduri culturale, lingvistice şi istorice. Primii colonişti au avut origine britanică, în special engleză, ceea ce va face ca America să adopte nu numai limba engleză dar chiar să împrmute sisteme de guvenare şi sociale engleze. Distanţa mare faţă de ţara-mamă a facut însă ca încet şi în timp, aceasta să ia un patent autohton, ca o formă modificată a culturii engleze.

 

Dacă preponderenţa engleză a fost dominantă înainte şi după Revoluţia Americană din sec. 18, în sec. 19 apar valuri succesive de imigranţi din Vestul şi Nordul Europei, aşa-numita perioadă a vechei imigraţii.

Un mare val de imigrare a apărut însă între sfârşitul sec. 19 şi Primul război mondial din 1914, aşa-zisa nouă imigraţie care a venit din Sudul şi Estul Europei. Din această imigraţie au făcut parte şi Românii.

În Statele Unite ale Americii numărul lor se estimează acum la peste 1.100.000. Primii imigranţi au apărut la sfârşitul sec. 19 şi se poate spune că a fost vorba de o imigrare individuală. În majoritate erau negustori care au primit scrisori de la cunoscuţi şi prieteni stabiliţi în America. Unguri, şvabi, saşi sau evrei îi îndemnau să vină în America. Odată ajunşi acolo, ei la rândul lor vor scrie prietenilor din satele lor să vină în Lumea Nouă. Accastă reacţie în lanţ a continuat până la declanşarea Primului Război Mondial. Cea mai mare parte era formată din tineri ţărani cu educaţie puţină şi fără experienţă în meserii. Curând nevestele, copiii şi rudele au venit şi ei în Lumea Nouă astfel că până în 1914 comunitatea românească din America era de aproximativ 100.000 de imigranţi.

Cei mai mulţi Români din Transilvania s-au aşezat în zonele industriale din Nord-Estul şi centrul Statelor Unite, mai ales în Nordul statului Ohaio şi Vestul Pennsilvanyei (cum ar fi Cleveland, Youngstown, Akron, Canton, Massillon, Farrell, Alliance, Warren, Ellwood City şi Pittsburg).

Românii din Banat au preferat Chicago, Philadelphia, St. Paul şi Detroit.

Românii Macedoneni s-au aşezat majoritatea pe coasta de Est a Statelor Unite (New York City, Bridgeport, Woonsockct, Worcester, Southbridge, Pawtcket şi Providence) şi foarte puţini în St. Louis.

Românii din Bucovina au imigrat majoritatea în Canada, iar unii în Detroit, Cleveland şi alte oraşe americane.

Cei din Bihor, Maramureş şi Satul Mare au preferat Aurora (Illinois) ca şi Trenton şi Roebling (New Jersey).

Singurul grup mai important din Vechiul Regat a luat fiinţă în New York City şi mai puţin în Indianopolis (majoritatea din Oltenia). Odată cu dezvoltarea industrei de automobile, mulţi Români din diverse părţi ale Americii s-au mutat la Detroit, care a devenit unul din marile centre cu populaţie de origine română.

În Canada primii imigranţi români au sosit în ultimile două decade ale secolului al 19-lea. La început au fost în număr mic, dar după 1900 el devine semnificativ. Putem aminti aici că în 1898 doi români, Iachim Yurko şi Elie Ravliuk din Boian, Bucovina au ales pământ la Nord-Est de Edmonton, construindu-şi gospodării. Până la începutul anului 1901 aici s-au stabilit mai mult de 100 familii, aşezământul luând numele de Boian.

Din statisticile timpului referitoare la imigraţia română în Canada reiese că în anul 1914 numărul lor era de 8,031 iar în anul 1921 el ajunge la cifra de 29,056. În majoritate ei au venit din Bucovina dar în număr redus şi din Ţara Românească, Transilvania, Banat şi Dobrogea. Traversând Europa ei au ajuns în Hamburg, sau în alte porturi de unde s-au îmbarcat în nave maritime cu direcţia Halifax, St. John, Montreal sau New York. De aici ei s-au îndreptat spre preerii mai ales în Saskatchewan şi Alberta, unde pământul era ieftin şi pe alocuri se acorda chiar gratis.

Menţionăm că în acel timp, guvernul canadian sprijinea imigraţia, având ca document legislativ „Dominion of Canada Policy“. Urmare acestuia, fiecare imigrant primea 160 acres (1 acre are 4050 metri pătraţi), care înseamnă 65 hectare, pentru care plătea o taxă de 10 dolari. El avea obligaţia să îşi ridice o locuinţă şi să cultive o bună parte din pământ. După trei ani el devenea propietar definitv aşa-numitul „homesteader“.

Cea mai mare parte, aproximativ 85 procente erau români ortodocşi iar în rest erau de la Biserica Unită, Lutherani şi Evrei, care cunoşteau oarecum limba şi tradiţiile româneşti şi se declarau români.

Spre deosebire de alţi emigranţi din Balcani, cum ar fi grecii, care nu au putut suporta starea de izolare rurală la ferme, în condiţii de ierni friguroase, românii s-au acomodat şi chiar au progresat.

În această primă perioadă de timp s-au închegat comunităţi româneşti în Assiniboia, Canora, Dysart, Elm Spring, Flintoft, Kayville, MacNut şi Pierceland, Saskatchewan, şi Boian, Hairy Hill şi Hamlin, Alberta. Ungurii din Transilvania, care vorbeau şi româneşte, cunoscuţi ca Szecklers s-au stabilit în Cupar şi Punnichy, Saskatchewan. Societatea de Colonizare a Evreilor a fondat trei comunităţi de evrei români la Hirsch, Hofer şi Lipton, Saskatchewan. Ultima a durat de la 1901 până în anii 1970 şi avea în componenţă sinagoga, şcoala evreiască, cimitir şi o comunitate cooperativ-agricolă.

Comunităţile rurale în Saskatchewan şi Alberta au atins apogeul în primele două decade. În următorii 40 ani imigraţia din România a scăzut, iar migraţia către oraşe a crescut, factori care au erodat zonele rurale. Locuitorii din această parte a Canadei, cei mai mulţi dintre ei sunt la a treia şi a patra generaţie.

În timp ce în prima parte a secolului 20 imigranţii români s-au stabilit în preerii, după al Doilea Război Mondial ei s-au îndreptat spre Ontario cu toate că şi în Montreal a fost creeată o remarcabilă comunitate.

Cei stabiliţi în preerii au fost în general locuitori de la sate, din România sau fostul Imperiu Austro-Ungar, cu multe influenţe feudale. Cei stabiliţi mai târziu în Quebec şi Ontario au avut cel puţin pregătire secundară, mulţi fiind cu studii superioare. Principalele comunităţi în Ontario sunt: Toronto, Windsor, Hamilton şi Kitchener.

După al II-lea război mondial imigranţii în Canada se împart în trei categorii: cei ai anilor ’48, Noi Veniţi înainte de 1989 şi Noi Veniţi după 1989.

Din prima categorie fac parte victimele de rãzboi care au venit din lagãrele de refugiaţi din Europa de Vest. O altă parte au părăsit ilegal România tot în această perioadă. În majoritate s-au stabilit în marile oraşe. Cu toate că majoritatea aveau cel puţin şcoala secundară, mulţi au trebuit să execute munci necalificate, datorită necunoaşterii bine a limbii Engleze, neasimilarea studiilor, sau diferite alte motive. O parte din ei, aproximativ 10 procente, cu profesiuni ca medici sau ingineri, după o perioadă de tranziţie, s-au încadrat în domeniul lor. Aproape toţi erau anticomunişti şi se opuneau guvernării României. S-au grupat în diferite societăţi şi au editat publicaţii, unele de largă circulaţie.

– „Noi Veniţi înainte de 1989“ sunt reprezentaţi de cei care nu au mai putut suporta regimul comunist, opresiv din România şi profitând de excursii, deplasări în străinătate sau trecând fraudulos graniţa, au ales lumea liberă. Mulţi din ei şi-au pierdut viaţa.

– „Noi Veniţi după 1989“ sunt în majoritate, cu forme legale, deci având condiţiile favorabile de integrare în noul sistem.

Numărul de români imigraţi în Canada se estimează acum la peste 100.000. Din informaţiile primite, 35 procente locuiesc în Ontario, 18 procente locuiesc în Alberta, 15 procente locuiesc în British Columbia, 12 procente locuiesc în Quebec, 11 procente locuiesc în Saskatchewan, 9 procente locuiesc în Manitoba. Rata anuală de imigrare este aproximativ de 5000.

Când primii emigranţi români au sosit în Canada, la sfârşitul secolului 19, au găsit o economie eminamente agrară. Prin munca lor la ferme în Canada de Vest, alături de localnici, românii au contribuit la dezvoltarea vastului potenţial agricol. Canada a devenit o bază agricolă, recunoscută şi apreciată în lume. Ca direct participanţi, coloniştii români au contribuit la dezvolarea tehnicii şi a tehnologiilor moderne. Ei şi-au adus aportul în aproape toate ramurile economiei.

Românii au jucat un rol important în dezvoltarea Canadei ca o societate transculturală. Deşi drumul emigrării a fost lung şi anevoios, refugiaţii au adus cu ei tradiţiile şi datinile, dărindu-le ţării adoptive. Spre exemplu, în localitatea Boian ulterior numită Willingdon, casele sunt în stil bucovinean, unele din ele rezistând timpului până în zilele noastre. Ei s-au străduit să înţeleagă şi să folosească cele două limbi oficiale.

Referindu-ne la viaţa spirituală a coloniştilor români pe continentul Nord-American, menţionăm că încă de la începutul secolului, comunităţile mai largi româneşti au început să creeze societăţi culturale şi sociale şi să înfiinţezeze parohii româneşti Ortodoxe şi Greco-catolice. Cea mai veche biserică roman-ortodoxă în America de Nord este „Sf. Nicolae“ din Regina ridicată în anul 1902. Puţin mai târziu în Boian, Alberta, a fost construită biserica cu
hramul „Sf. Maria“, apoi în 1904 biserica „Adormirea Maicii Domnului“, Cleveland, OH, în 1906 biserica „Sfantul Gheorghe“, Dysart, Saskatchewan. Pentru că în perioada interbelică, numărul lor depăşea 50, s-a cerut Bisericii-mamă ca să trimită preoţi misionari, în acelaşi timp, subliniind nevoia unei organizări ierarhice locale. Drept urmare, primul reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române pe pământ american a fost Prea Sfinţia Sa Episcop Policarp Moruscă. În timpul celui de al II-lea război, el a fost chemat în ţară, iar după instaurarea dictaturii comuniste, nu i s-a mai permis să se reîntoarcă în SUA. Pentru că harta politică a lumii s-a schimbat, în urma războiului, o parte din credincioşii ortodocşi de pe continentul american nu au recunoscut noul reprezentant al Patriarhiei de la Bucureşti. După mai mulţi ani de frământări, în jurul anilor ’50, s-a conturat ideea scindării bisericii române în două părţi: Episcopia Misionară a Patriarhiei Române şi Episcopia Americii de Nord şi a Canadei. Această structură se menţine şi în prezent, Episcopia Americii de Nord şi a Canadei având în frunte pe Eminenţa Sa Arhiepiscop Nathaniel, iar Episcopia Misionară a Patriarhiei Române, o conducere provizorie, din câte ştim, pentru că Prea Sfinţia Sa Victorin s-a retras. Din concluziile unor analişti, reiese că americanii de origine română se pot împărţi în mai multe categorii.

Din prima categorie ar face parte aceia care sprijină şi lucrează pentru instituţiile româneşti existente, participă la evenimente româneşti şi cultivă în inima copiilor lor dragostea pentru
cultură şi obiceiurile româneşti.

În grupa a doua sunt clasaţi aceia care vor să rupă cu originea lor română, îşi americanizează numele, nu participă la nici un eveniment românesc, nu vorbesc copiilor lor despre cultura românească şi sunt apţi pentru o totală americanizare.

Mai este o grupă a indiferenţilor care nu fac parte din nici o organizaţie românească şi nu participă la nici o biserică românească.

În fine, este grupul celor sosiţi după cel de-al Doilea Război Mondial, cu mulţi intelectuali, profesionişti sau oameni de afaceri care au sosit ca refugiaţi politici. Mulţi din ei sunt interesaţi mai mult de problemele politice din România şi de prosperitatea personală astfel că sprijină mai puţin organizaţiile existente şi bisericile.

Se poate aminti aici ca o trasătură comună a bărbaţilor emigranţi în „Noua Lume“ era agonisirea unei oarecare averi şi întoarcerea acasă în vederea deschiderii unei afaceri, satisfacerea altor necesităţi sau plăcerii. Expresia „Mia şi drumul“ caracteriza foarte sugestiv pe primii imigranţi, în special în Statele Unite. În Canada, situaţia era diferită, în sensul că aici ei încercau să stabilească comunităţi.

Studiul istoriei românilor-amcricani arată ca două fenomene esenţiale ce au caracterizat-o: fenomenul de „absorbţie“ (the merging process) şi relaţia „simbiotică“ (the symbiotic process). Aceste două procese caraterizează dezvoltarea istorică „interioară“, deci a grupului românilor-americani în sine, dar şi relaţia „exterioară“, cu societatea americană căreia îi este parte componentă.

Fenomenul de „absorbţie“ (merging) a însoţit istoria românilor-americani de la începuturile ei. El a însemnat că mici „pâlcuri’“ de imigranţi români, după o foarte scurtă existenţă autonomă, au fost absorbite în structuri de imigraţie românească din America, ceva mai mari şi care, la rândul lor, au fost absorbite în structuri „statuare“ (societăţi, parohii, cluburi etc.), spre a fi cuprinse în organizaţiile româno-americane „naţionale“ (pentru SUA) ori chiar „internaţionale“ (pentru SUA şi Canada). În acelaşi timp, de la bun început, permanent şi consecvent structurile româno-americane, care au supravieţuit îndeplinind funcţii specifice şi specializate (societăţile fraternale mai cu seamă au răspuns nevoilor de asistenţă în caz de nenorocire şi nevoi de viaţă socială organizată, deci au fost specializatc secular, iar parohiile au răspuns nevoilor de asistenţă spirituală, deci au fost specializate duhovnicesc).

Ele s-au aflat într-o relaţie „simbiotica“ (the symbiotic relation). Aceasta a însemnat că structurile organizate ale românilor-americani au fost mereu în relaţie unele cu altele şi aceste relaţii au fost mereu pozitive, chiar dacă nu întotdeauna cordiale.

Prin structurile lor organizate, românii-americani au fost acceptaţi ca parte componentă a vieţii obştii din jur, au fost absorbiţi în ea. În acelaşi timp, instituţiile românilor-americani au cooperat pozitiv cu structurile similare ale obştii înconjuratoare, s-au aflat în relaţie simbiotică cu ele.

O altă caracteristică a istoriei românilor-americani o reprezintă împrejurarea că ea a fost dominată de fenomenul de absorbţie şi de relaţie simbiotică foarte de timpuriu, practic de la începuturile ei. Faptul că aceste caracteristici au putut să se manifeste de timpuriu şi să funcţioneze lin s-a datorat împrejurării că întemeietorii comunităţilor româno-americane au fost ţărani şi indivizi legaţi de structurile tradiţionale româneşti, fără inhibiţii, având o limpede şi deplină înţelegere a relaţiei dintre veşnicie şi truda clipei. Conştient sau inconştient, ei au transplantat şi adaptat la realitatea noii lor ţări modelul existenţial pe care îl cunoşteau şi pe care au voit dinadins să-l prezerve. Nu întâmplător, în ultima analiză, după ce toate învelişurile exterioare şi superficiale sunt date la o parte, comunităţile românilor-americani sunt nişte „sate“ româneşti. Închise dar nu exclusiviste, sceptice dar nu depresive, încăpăţânat statornice şi pline de vitalitate adaptivă, gravitând în jurul bisericilor lor care le sunt centru şi garantor sistemic. Mai mult încă, acest model de organizare s-a dovedit singurul capabil să pastreze viaţa distinctă româno-americană.

Orice exagerare sau păşire alături de acest model, fie depărtarea de credinţă tradiţională, fie superbă încredere în soluţiile seculariste au sfârşit prin pierderea pentru totdeauna a caracteristicelor româno-americane şi uneori chiar mai mult. Dintr-o atare perspectivă, fenomenul de absorbţie şi relaţia simbiotică sunt nu numai caracteristicele esenţiale ale istoriei româno-americanilor, ci şi garantia dezvoltării ei viitoare.

Imigrarea românilor pe continentul Nord-American, a fost un fenomen social istoric, relativ complex, care începând în secolul 19 şi continuând în următorul, a constituit un aspect al istoriei zbuciumate şi pline de încercări a neamului nostru.

ALEXANDRU NEMOIANU

_______________________________________

ACEASTA PUBLICATIE ESTE CREATA PRIN COLABORAREA DINTRE ROMANIAN-AMERICAN HERITAGE CENTER ,SUA SI ARP-ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU , DE LA BUCURESTI ,  SI CONSTITUIE EDITIA ON-LINE A „BULETINULUI INFORMATIV” EDITAT DE R.A.H.C.

EDITOR : ALEXANDRU NEMOIANU  

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Trackback this post  |  Subscribe to the comments via RSS Feed


%d blogeri au apreciat asta: