Alexandru Nemoianu :” Caracteristicile presei romanilor-americani”

 

Unul dintre cele mai importante izvoare ale istoriei românilor-americani este presa, publicaţiile acestui grup.

Presa româno-americană a apărut, practic, simultan cu cele dintâi instituţii ale grupului, fiind, dimpreună cu ele, mijloc principal pentru promovarea identităţii colective. În plus această presă a avut un rol enorm, covârşitor în a păstra unitatea de gând şi faptă între românii-americani răspândiţi pe un întreg continent. Analiza acestei prese a fost făcută în trecut şi măcar unele dintre lucrările dedicate acestui subiect au merite incontestabile. (Probabil că cea mai merituoasă este lucrarea alcătuită în anii nouăzeci ai veacului al XX-lea de către neobositul istoric, critic literar şi scriitor clujean Aurel Sasu). Totuşi, nici un studiu nu a căutat să stabilească caracteristicile acestei prese, meritele ei şi limitele ei. împrejurarea are câteva cauze.

În primul rând, este vorba de convenienţă. Era mai lesnicios să prezinţi „mecanic” titlul publicaţiilor, să le descrii (tot „mecanic”) şi să înşirui, eventual, principalele teme atinse. Mult mai dificil ar fi fost să cauţi să structurezi această categorie de izvoare, să o „tipologizezi”.

Trebuie arătat că presa, în general, a fost şi este un „produs” comandat al cărui principal scop (cu rarisime excepţii) este de a fi vândut. În consecinţă, mai întotdeauna redactorii vor căuta să „mulţumească” pe cineva (fie el sprijinitorul, „patronul” publicaţiei, fie pe cumpărători, fie pe cei care sunt la „putere” şi ar putea să le facă neplăceri), şi mai întotdeauna, victima acestui fapt a fost adevărul. Cele spuse nu sunt nici critică şi nici frondă, ele stabilesc, pur şi simplu, un fapt. În aceste împrejurări, cele relatate în presă, găsite în coloanele ziarelor trebuiesc luate cu un bob de sare şi piper, coroborate cu alte surse şi niciodată absolutizate. Afirmaţia „aşa scria în ziar”, ca argument în susţinerea adevărului, este dovadă de prostie! De fapt, discursul poate fi împins încă mai departe şi el poate cuprinde „izvoarele istorice” în întregul lor.

Izvoarele istorice vor fi întotdeauna parţiale şi vremea va adăuga mereu alte surse de informare care vor completa, dacă nu radical, vor schimba un anume tablou, descriere istorică. în plus, se adaugă faptul că fiecare generaţie va scrie propria ei istorie, căci, în ultimă instanţă, istoria nu înseamnă în primul rând aflarea trecutului, ci aflarea semnificaţiei prezentului şi rostului nostru (al fiecăruia) în lume. De asemenea, nu trebuie uitat că izvoarele istorice nu alcătuiesc, nu pot alcătui esenţa clipei trecute la fel cum, să zicem, suma descrisă a însuşirilor unui individ nu alcătuiesc acel individ sau măcar „esenţa” lui. Studiul izvoarelor istorice este un îndemn la modestie şi recunoaştere a limitelor umane. Cel mai mult ce poate face un istoric este de a folosi intuiţia şi înţelegerea sa alături cu rostirea, mereu, a ceea ce el recunoaşte a fi, după conştiinţa şi cunoştinţa lui, adevărul. Având în faţă aceste câteva consideraţii mă voi încumeta să pomenesc câteva dintre principalele caracteristici ale presei româno-americane, care are o vechime de peste o sută de ani.

Presa româno-americană a apărut imediat ce comunităţile au început să se înfiripe. Scopul ei imediat a fost de a ţine legătura între românii răspândiţi pe tot cuprinsul Lumii Noi, de a prezenta exemplele pozitive şi a propaga un soi de agendă, scop comun (care, din perspectivă istorică, a fost modelul existenţial românesc indiferent de numirile sau formele în care a fost prezentat în cursul vremii, repede trecătoare). Primele publicaţii s-au tipărit prin oameni inimoşi, cu dragoste de neam şi tradiţie (Excepţii au existat şi foarte regretabil ele au fost comise de cei câţiva „domni”, oameni cu ceva educaţie formală, care au căutat să înşele naivitatea şi respectul conaţionalilor lor. Din fericire, aceste excepţii nu au avut o viaţă lungă şi au trecut în uitare cu ruşine). Presa româno-americană, în chip inevitabil, a prezentat „epoca” din istoria comunităţii căreia i-a fost contemporană şi a slujit-o. (Respectiv: generaţia „mia şi drumul”; generaţia „dintre războaie”, „exilul” (1947-1989), epoca „nouă” 1989, la zi). Tot în chip inevitabil presa româno-americană a fost influenţată de mijloacele de informare în masă americane. Această influenţare a avut părţi bune (profesionalismul, aspectul grafic, voinţa de a influenţa etc), dar şi părţi rele (mai ales mimetismul şi un soi de slugărnicie). Aşa cum spuneam fiecărei epoci din istoria româno-americană îi corespunde o presă cu particularităţi specifice, în epoca „inia şi drumul”, accentuat s-a pus pe păstrarea legăturii între comunităţi şi propagarea spiritului comunitar; între războaie presa a promovat din plin adoptarea noii identităţi româno-ame-ricane, activitatea fraternală şi susţinerea instituţiilor comunitare, presa din epoca „exilului” a fost dominată de partizanat politic şi anti-comunism necruţător, presa româno-americană din epoca „nouă” se caracterizează prin importanţa publicaţiilor religioase (căci instituţiile religioase au devenit păstrătoarele şi promotoarele identităţii de grup) şi interesul în evoluţia „ţării vechi”. în chip constant, presa româno-americană a contribuit şi promovat câteva teme principale: informaţii despre comunitate (economice, sociale, culturale, religioase), informaţii din „ţara nouă” şi informaţii din „ţara veche”. În plus, presa româno-americană a adaptat şi adoptat psihologia jurnalistică a Lumii Noi cu tot ce are ea bun şi rău: interesul pentru „fapte”, nu pentru „opinii”, şi subordonarea (la limita slugărniciei, opiniei şi dorinţei „puterii”). Din această perspectivă, putem vorbi, fără teamă, de existenţa unor modele repetitive în presa româno-americană.

Este de menţionat că presa prezentă, a epocii „noi” din istoria româno-americană, este extrem de activă. (Câteva dintre publicaţii sunt de excelentă calitate şi citez la întâmplare: Meridianul românesc şi Universul liber din California, Cuvântul românesc din Canada, Origini din Georgia, Foaie şi Lumină lină din New York, Information Bulletin din Jackson – Michigan, care, fără îndoială, reprezintă „fruntea” şi vârful de lance al presei româno-americane de azi. în plus, cum apucasem să spun, publicaţiile religioase, şi din nou citez selective Solia şi Credinţa care au o importanţă deosebită. Acestor publicaţii li se adaugă altele, între ele şi noua publicaţie din Cleveland, Ohio, America nouă. în acelaşi timp, presa „fraternală” (mai ales drept consecinţă a catastrofalei administraţii din anii 1998-2002, care, în fapt, a şi pus capăt existenţei organizaţiei centrale fraternale româno-americane, „Uniunea şi Liga”) trece printr-o stare comatosă, în cel mai bun caz.

La fel ca istoria româno-americană şi presa comunităţii este în dezvoltare şi evoluţia ei este dovadă a vitalităţii şi agerimii grupului în întregul său.


%d blogeri au apreciat asta: