STUDII ROMÂNO-AMERICANE

Să fi fost în vara anului trecut, în 2004, cred că prin iunie, când, hotărîndu-mă să re-editez „Columna lui Traian,” m-am gîndit să anunţ ideea cîtorva zeci de scriitori de preţuiam, socotind că se vor afla aproape şi vor fi solidari şi, fiindcă aveam încredere în opţiunile lor, cerusem nume de autori şi căi de contact. între cei, mulţi de fapt, ce au răspuns, Nicolae Danciu Petniceanu, un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic, mi-a trimis o „listă de preferinţe,” conţinînd peste cincizeci de propuneri, toate de luat în calcul. Acelaşi gest confratern îl făcuseră, deopotrivă, Tudor Nedelcea, de la Craiova, inimitabilul editor al „românilor uitaţi,” şi prozatorul Ion Marin Almăjan, a cărui acţiune de animator va trebui evocată mai mult decît se face astăzi – cînd toate par a se uita cu vinovăţie – adăugîndu-se unei mai drepte apreţuiri a operei ce ne lasă, destul de puţin valorificate şi ea, acum, pe moment.

Trimiţînd, înainte de a pleca la Paris, un fel de scrisoare-circulară – sau o „enciclică,” după cum îl zice un rău-voitor – m-am trezit prin August cu un munte de scrisori de răspuns, alături de cărţi şi reviste printre din cele patru zări. între ele, Almăjana, editată de poetul Iosif Băcilă, într-o comună din Banat; o revistă eminentă, animată de un brav intelectual ce parcă apăruse din prozele lui Slavici. Răsfoind-o cu plăcere (căci însăşi ideea că astfel de alcătuiri sînt posibile dă un sentiment de încredere că nu este totul pierdut), am remarcat, aproape fără să-mi dau seama, un „text” de Alexandru Nemoianu. îl zic „text” fiindcă nu am un alt cuvînt: era o mixtură de memorie ieşită din miracol, de fantasmă de veac arhaic şi de eseu distins, compus cu o clasicitate în stil ce impresiona. „Mînă Mare”! Cine să fi fost autorul? Am aflat detali dintr-o notă bibliografică şi, astfel, mi-am dat seama că, de fapt, „textul” era un fragment dintr-o carte apărută cu ceva timp în urmă, la Cluj-Napoca, în editura „Limes.” Denumirea („Limes” mi-a plăcut căci îmi evoca o celebră revistă de antropologie culturală, şi am cerut, prin fax, să mi se trimită, cu plată ramburs, cărţile acestui autor cu ţinută şocantă. Peste puţine zile le-am şi primit, anunţate printr-un mesaj telefonic transmis de Mircea Petean, directorul editurii, un poet cu fineţe, a cărui lirică o preţuisem îincă în anii ‘80 şi o preţuiesc şi azi, poate mai mult chiar după ce am citit cîteva din cărţile noi. Cărţile lui Alexandru Nemoianu, două la număr, arătau elegant sobru, fără excesul coloristic cu aspect monden ce se cultivă azi în mod maniacal. Spuneau şi în acest fel ceva, un „ceva” subliminal. Şi titlurile („Tărîmuri” şi „întîmplări şi vise”) aveau un aer de semi-enigmă, aproape sud-american deci arhaic şi, probabil, originar. Le-am citit imediat, într-o noapte şi, către dimineaţă, cînd te încheiasem, m-am hotărît să-l caut pe autor şi să-i scriu în America, destăinuindu-i emoţia ce o încercasem. Era o proză (sau o eseistică) de o uimitoare distincţie, ce am întîlnit rarissim şi pe care nu aş putea-o compart cu altceva ce i-ar fi putut semăna măcar pe departe, la noi, în literatura română. Dar, „diferită” adică singulară, această creaţie nu avea nimic „modern”, în sens negativ şi nimic americănesc. Era ceva ca o apariţie bizară, poate barocă: dar, în orice caz, de neuitat.

Cu vremea, citindu-i cărţile şi schimbînd gînduri dintre cele mai diverse în scrisori ce par a veni pentru că trebuie să existe, am descoperit un personaj de o delicateţe neobişnuită şi cu o fineţe sufletească rară şi profundă, atît de bine definită încît este surprinzător să o vezi în forma ei sinceră şi aproape de claritatea unei ape de izvor. Dar, deopotrivă, şi o formulă intelectuală puternică şi pătrunzătoare. Maşina însăşi a gîndului are într-însa ceva japonez, arătînd seninătate şi un grad ridicat de impasibil în aspectul superficial cîind, de fapt, atunci cînd trebuie să ajungă la esenţă, desface coaja, uneori prea tare, printr-o lovitură precisă, scurtă, de sabie cu lamă de Toledo. >>>>>Artur Silvestri