Caracteristicile istoriei romanilor-americani
Istoria românilor-americani are o vechime de peste o sută de ani (mult într-o ţară a cărei istorie semnificativă are ceva peste două sute). Această istorie a avut mai multe faze caracteristice, despre care am avut ocazia să mai vorbesc, instituţii semnificative (societăţi fraternale, parohii, presă, cluburi etc.) şi câteva caracteristici dominante. Esenţială în istoria româno-americană au fost alăturarea voluntară într-o comunitate a unui număr dintre emigranţii români ajunşi în Lumea Nouă, constituirea lor ca parte a naţiunii americane, având caracteristici distincte şi, mai ales, rămânând purtătoare a modelului existenţial românesc, a înţelegerii româneşti a diferenţei dintre bine şi rău, precum şi a rostului, tuturora şi al fiecăruia, în lumea văzută.
Istoria românilor-americani a fost în bună măsură istoria instituţiilor care i-au reprezentat şi, urmărind evoluţia acestor instituţii, putem distinge caracteristicile dominante ale istoriei româno-americane. Aceste caracteristici majore au fost două: fenomenul de „absorbţie” (the merging process) şi relaţia „simbiotică” (the symbiotic relation).
Procesul de „absorbţie” a însemnat că mici „pâlcuri” de imigranţi români, după o foarte scurtă existenţă autonomă, întemeiată pe rudenie, regionalitate sau chiar „consătenie”, au fost absorbite în structurile „statutare” (societăţi, cluburi, parohii etc), spre a fi cuprinse, mai apoi, în structurile româno-americane „continentale” („Uniune şi Ligă”, Episcopii etc). În acelaşi timp, de la bun început, permanent şi consecvent, structurile româno-americane astfel alcătuite (prin „absorbţie”) au îndeplinit funcţiuni specifice (societăţile au răspuns nevoilor de asigurare socială şi viaţă socială organizată, iar parohiile nevoilor vieţii duhovniceşti) şi s-au aflat într-o relaţie „simbiotică”, de cooperare şi într-ajutorare. Aceasta a însemnat că în cursul istoriei româno-americane, şi mai ales în momentele critice, esenţiale ale ei, relaţiile dintre instituţiile comunitare au fost bune şi de într-ajutorare (Asta neînsemnând că nu au fost şi perioade nefericite când relaţiile au fost antagonice, ba chiar vicioase, şi nu spre binele general al comunităţii). Dacă procesul de „absorbţie” şi relaţia „simbiotică” au caracterizat istoria „interioară” a comunităţii românilor-americani, apoi aceleaşi caracteristici au definit şi istoria lui „exterioară”, relaţia cu societatea americană. Instituţiile româno-americane au cooperat cu instituţiile comunităţii mai mari, au stat în relaţie „simbiotică” faţă de ele (orăşeneşti, statale ori unionale, naţionale) şi, mai apoi, au fost direct „absorbite” (păstrându-şi identitatea) în structurile sociale americane. De fapt, această relaţie cu structurile americane a asigurat includerea românilor-americani în naţiunea americană şi, concomitent, acceptarea identităţii lor caracteristice.>>Alexandru Nemoianu>>
Entry Filed under: documente si cercetari. .
____________________________
__________________________
________________________
____________________________
editor
Trackback this post