ARHIVA DE FAPTE MARI – FONDATORUL : Arhiepiscopul VALERIAN TRIFA – o evocare de Alexandru Nemoianu

În martie 2003, vedea lumina tiparului lucrarea: Valerian D. Trifa, Pastorale (Editura Limes, Cluj, 160 de pagini). Apariţia a fost posibilă prin generoasa sponsorizare a Societăţii „Unirea Românilor” din Southfield, Michigan, al cărei membru a fost şi Arhiepiscopul Valerian. Acea Societate deţine un loc unic în istoria instituţiilor româno-americane prin faptul că, încă de la – întemeierea ei, în 1909, a sprijinit cu generozitate şi clarviziune fără egal toate operele de cultură românească în America. Această trăsătură a Societăţii este încă mai vizibilă în cazul volumului pe care îl prezentăm, prin aceea că editorul şi supraveghetorul ediţiei este Eugen Silviu Raica, în acelaşi timp preşedinte al Societăţii „Unirea Românilor” şi preşedinte al „Centrului de Studii şi Documentare al Românilor-Americani” (The Romanian-American Heritage Center) din Jackson, Michigan. Eugen Raica este o personalitate marcantă şi foarte bine cunoscută a comunităţii româno-americane. Cunoscut prin trăsături de caracter, inteligenţă, cultură, politeţe, bun simţ şi modestie proverbială, dar şi prin realizări cu totul remarcabile.
Prima parte a activităţii sale comunitare a fost dedicată vieţii fraternale, pe care a slujit-o cu un devotament absolut eroic. Acest devotament a căpătat trăsături tragice în anii >Alexandru Nemoianu >>

ROMÂNII DE PE CONTINENTUL NORD-AMERICAN

După cum se ştie, continentul nord-american are o istorie tânără. Primele aşezăminte ale coloniştilor europeni au început să se contureze la începutul sec. 17 într-o vastă regiune populată de aproximiativ 200 de triburi indiene cu variate fonduri culturale, lingvistice şi istorice. Primii colonişti au avut origine britanică, în special engleză, ceea ce va face ca America să adopte nu numai limba engleză dar chiar să împrmute sisteme de guvenare şi sociale engleze. Distanţa mare faţă de ţara-mamă a facut însă ca încet şi în timp, aceasta să ia un patent autohton, ca o formă modificată a culturii engleze.Dacă preponderenţa engleză a fost dominantă înainte şi după Revoluţia Americană din sec. 18, în sec. 19 apar valuri succesive de imigranţi din Vestul şi Nordul Europei, aşa-numita perioadă a vechei imigraţii.Un mare val de imigrare a apărut însă între sfârşitul sec. 19 şi Primul război mondial din 1914, aşa-zisa nouă imigraţie care a venit din Sudul şi Estul Europei. Din această imigraţie au făcut parte şi Românii.În Statele Unite ale Americii numărul lor se estimează acum la peste 1.100.000. Primii imigranţi au apărut la sfârşitul sec. 19 şi se poate spune că a fost vorba de o imigrare individuală. În majoritate erau negustori care au primit scrisori de la cunoscuţi şi prieteni stabiliţi în America. Unguri, şvabi, saşi sau evrei îi îndemnau să vină în America. Odată ajunşi acolo, ei la rândul lor vor scrie prietenilor din satele lor să vină în Lumea Nouă. Accastă reacţie în lanţ a continuat până la declanşarea Primului Război Mondial. Cea mai mare parte era formată din tineri ţărani cu educaţie puţină şi fără experienţă în meserii. Curând nevestele, copiii şi rudele au venit şi ei în Lumea Nouă astfel că până în 1914 comunitatea românească din America era de aproximativ 100.000 de imigranţi.

Cei mai mulţi Români din Transilvania s-au aşezat în zonele industriale din Nord-Estul şi centrul Statelor Unite, mai ales în Nordul statului Ohaio şi Vestul Pennsilvanyei (cum ar fi Cleveland, Youngstown, Akron, Canton, Massillon, Farrell, Alliance, Warren, Ellwood City şi Pittsburg).Românii din Banat au preferat Chicago, Philadelphia, St. Paul şi Detroit.Românii Macedoneni s-au aşezat majoritatea pe coasta de Est a Statelor Unite (New York City, Bridgeport, Woonsockct, Worcester, Southbridge, Pawtcket şi Providence) şi foarte puţini în St. Louis.Românii din Bucovina au imigrat majoritatea în Canada, iar unii în Detroit, Cleveland şi alte oraşe americane.Cei din Bihor, Maramureş şi Satul Mare au preferat Aurora (Illinois) ca şi Trenton şi Roebling (New Jersey). Singurul grup mai important din Vechiul Regat a luat fiinţă în New York City şi mai puţin în Indianopolis (majoritatea din Oltenia). Odată cu dezvoltarea industrei de automobile, mulţi Români din diverse părţi ale Americii s-au mutat la Detroit, care a devenit unul din marile centre cu populaţie de origine română.

 

În Canada primii imigranţi români au sosit în ultimile două decade ale secolului al 19-lea. La început au fost în număr mic, dar după 1900 el devine semnificativ. Putem aminti aici că în 1898 doi români, Iachim Yurko şi Elie Ravliuk din Boian, Bucovina au ales pământ la Nord-Est de Edmonton, construindu-şi gospodării. Până la începutul anului 1901 aici s-au stabilit mai mult de 100 familii, aşezământul luând numele de Boian.Din statisticile timpului referitoare la imigraţia română în Canada reiese că în anul 1914 numărul lor era de 8,031 iar în anul 1921 el ajunge la cifra de 29,056. În majoritate ei au venit din Bucovina dar în număr redus şi din Ţara Românească, Transilvania, Banat şi Dobrogea. Traversând Europa ei au ajuns în Hamburg, sau în alte porturi de unde s-au îmbarcat în nave maritime cu direcţia Halifax, St. John, Montreal sau New York. De aici ei s-au îndreptat spre preerii mai ales în Saskatchewan şi Alberta, unde pământul era ieftin şi pe alocuri se acorda chiar gratis.

Menţionăm că în acel timp, guvernul canadian sprijinea imigraţia, având ca document legislativ „Dominion of Canada Policy”. Urmare acestuia, fiecare imigrant primea 160 acres (1 acre are 4050 metri pătraţi), care înseamnă 65 hectare, pentru care plătea o taxă de 10 dolari. El avea obligaţia să îşi ridice o locuinţă şi să cultive o bună parte din pământ. După trei ani el devenea propietar definitv aşa-numitul „homesteader”. Cea mai mare parte, aproximativ 85 procente erau români ortodocşi iar în rest erau de la Biserica Unită, Lutherani şi Evrei, care cunoşteau oarecum limba şi tradiţiile româneşti şi se declarau români.

Spre deosebire de alţi emigranţi din Balcani, cum ar fi grecii, care nu au putut suporta starea de izolare rurală la ferme, în condiţii de ierni friguroase, românii s-au acomodat şi chiar au progresat.În această primă perioadă de timp s-au închegat comunităţi româneşti în Assiniboia, Canora, Dysart, Elm Spring, Flintoft, Kayville, MacNut şi Pierceland, Saskatchewan, şi Boian, Hairy Hill şi Hamlin, Alberta. Ungurii din Transilvania, care vorbeau şi româneşte, cunoscuţi ca Szecklers s-au stabilit în Cupar şi Punnichy, Saskatchewan. Societatea de Colonizare a Evreilor a fondat trei comunităţi de evrei români la Hirsch, Hofer şi Lipton, Saskatchewan. Ultima a durat de la 1901 până în anii 1970 şi avea în componenţă sinagoga, şcoala evreiască, cimitir şi o comunitate cooperativ-agricolă.

Comunităţile rurale în Saskatchewan şi Alberta au atins apogeul în primele două decade. În următorii 40 ani imigraţia din România a scăzut, iar migraţia către oraşe a crescut, factori care au erodat zonele rurale. Locuitorii din această parte a Canadei, cei mai mulţi dintre ei sunt la a treia şi a patra generaţie.În timp ce în prima parte a secolului 20 imigranţii români s-au stabilit în preerii, după al Doilea Război Mondial ei s-au îndreptat spre Ontario cu toate că şi în Montreal a fost creeată o remarcabilă comunitate.

Cei stabiliţi în preerii au fost în general locuitori de la sate, din România sau fostul Imperiu Austro-Ungar, cu multe influenţe feudale. Cei stabiliţi mai târziu în Quebec şi Ontario au avut cel puţin pregătire secundară, mulţi fiind cu studii superioare. Principalele comunităţi în Ontario sunt: Toronto, Windsor, Hamilton şi Kitchener.

După al II-lea război mondial imigranţii în Canada se împart în trei categorii: cei ai anilor ’48, Noi Veniţi înainte de 1989 şi Noi Veniţi după 1989.
– Din prima categorie fac parte victimele de rãzboi care au venit din lagãrele de refugiaţi din Europa de Vest. O altă parte au părăsit ilegal România tot în această perioadă. În majoritate s-au stabilit în marile oraşe. Cu toate că majoritatea aveau cel puţin şcoala secundară, mulţi au trebuit să execute munci necalificate, datorită necunoaşterii bine a limbii Engleze, neasimilarea studiilor, sau diferite alte motive. O parte din ei, aproximativ 10 procente, cu profesiuni ca medici sau ingineri, după o perioadă de tranziţie, s-au încadrat în domeniul lor. Aproape toţi erau anticomunişti şi se opuneau guvernării României. S-au grupat în diferite societăţi şi au editat publicaţii, unele de >>>>

ALEXANDRU NEMOIANU

ARHIVA DE FAPTE MARI

CENTRUL DE STUDII ŞI DOCUMENTARE AL ROMÂNILOR-AMERICANI „VALERIAN. D. TRIFA. ROMANIAN-AMERICAN HERITAGE CENTER”

În anii şaizeci şi şaptezeci ai veacului al XX-lea în cultura americană a intervenit o schimbare privind modul de înţelegere a căii prin care s-a alcătuit şi se alcătuieşte naţiunea americană.

Conceptul „furnalului” american (după care toţi cei veniţi în Lumea Nouă s-ar contopi într-o nouă entitate) a fost înlocuit cu o mult mai convingatoare şi înţeleaptă concepţie. Această concepţie afirmă că fiecare grup etnic şi-a adus şi îşi aduce contribuţia la a face America mai diversă, mai frumoasă şi mai puternică. În acelaţi timp această concepţie, a unui multiculturalism luminat, afirmă cu putere că în egală măsură fiecare grup etnic se transformă pe sine, se „americanizează” şi astfel, motto-ul Marelui Sigiliu al Statelor Unite, „e pluribus unnum”, se împlineşte deplin. Unitatea trebuie căutată şi este aflată în diversitate.

În aceste condiţii a fost meritul Arhiepiscopului Valerian, Ierarhul şi Întâiul Stătător al „Episcopiei Ortodoxe Române din America” cu sediul la „Vatra”, Jackson, Michigan, de a fi înţeles că Românii-Americani sunt o astfel de componentă care a făcut şi face Lumea Nouă mai diversă, mai bogată, mai frumoasă şi mai puternică. Acest Ierarh a fost cel care a înţeles că o contribuţie istorică trebuie documentată şi astfel a conceput ideea unui „Centru de Studii şi Documentare al Românilor-Americani”.

În 1975 acest concept a devenit faptă şi în câţiva ani, cu ajutorul financiar şi moral al „Episcopiei Române Ortodoxe din America”, în principal, dar şi al altor societăţi şi organizaţii româno-americane şi a unor oameni buni şi generoşi, o clădire modernă a fost ridicată pe pământul „Vetrei Româneşti” din Jackson, Michigan.

În câţiva ani o impresionantă colecţie documentară a fost alcătuită şi catalogată ştiinţific şi prin angajarea unui istoric profesionist şi bilingv, Alexandru Nemoianu, „Centrul” şi-a început buna lucrare.

Anii de început au fost nespus de grei, mai ales din cauza limitărilor financiare. În aceşti ani, cu abnegaţie şi voinţă, „Centrul” a supravieţuit şi şi-a împlinit misiunea prin truda lui Traian Lascu al cărui nume este între ctitorii „Centrului”.Mai apoi „Centrul” a ieşit din criza financiară ce îi ameninţa direct existenţa prin dărnicia câtorva oameni cu credenţiale morale absolut unice: Maria McWilliams, Silvya Baia, Arhiepiscopul Valerian, Rucsanda Sârbu de Bota şi Stelian Stănicel şi darul modest şi esenţial al multor, foarte multor Români-Americani.

Lui Traian Lascu i-au stat în ajutor oameni buni care fiecare a contribuit, după puterea lui, la mersul înainte al „Centrului”: Petru şi Silvya Lupşor, Augustin Vincent, John N. Santeiu Jr., Eugene S. Raica şi încă mulţi alţii.Un rol special a avut Arhiepiscopul Nathaniel Popp, urmaşul lui Valerian, în păstrarea unei atmosfere de decenţă, bunăcuviinţă, spirit ştiinţific şi înţelegere la „Centru”.În aceşti ani s-a alcătuit şi principalul scop al „Centrului”, acela de a documenta şi promova >>>>

ALEXANDRU NEMOIANU

PUNTI PESTE DEPARTARI

Şt. Augustin Doinaş: „Anno Domini“ 

cînd poporul acesta tembel
va plăti pentru tot pentru toate
Doamne ce vei face cu el
în teribila ta bunătate?
cu venin concentrat de crotal
îşi amestecă-n zbor săptămîna
oare e vre un infern mai total
decît cel ce şi-l face cu mîna?
mila ta? el ţi-o zvirle-n obraz
şi-ţi rînjeşte la tunetul vocii –
rostul lui aici este azi
să-şi uoidă cu bîta proorocii. >>>>>Şt. Augustin Doinaş>>>>>

ISTORIA ROMÂNILOR DIN LENNARD

(Reproducere din Calendarul Credinfa (The Faith), Romanian Orthodox Missionary Archdiocese of America, Archimandritul Bartolomeu V. Anania si George Alexe, Detroit, Michigan, 1977).

 

Primii emigranţi români ajunşi în Canada, sau fondatori al parohiei Sfântului Ilie Tesviteanul – care întâi au fost parohia Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. După vo 6 ani au schimbat la Calder, Saskatchewan, cu acelaş hram acolo biserică şi poporul erau înrudiţi.În anul 1899, în luna Mai 6, după calendarul Iulian, 23 Aprilie, în ziua de Sfântul Gheorghe, români din comuna Voloca şi Molodia, judeţul Cernăuţi, Bucovina, Austria atunci, ajunseră în Station (gară) Salcots, Saskatchewan, Canada, următorii români:Văduva Doamnica Paulencu, cu doi ficiori, loan şi Gheorghe. Nicolai Penteleciue, ginerele ei, căsătorit, cu 3 copii: Anghelina 6 ani, Calina 3 ani, Ilie 2 ani, sînt acuma în viaţă.

Alţi oameni, după cum urmează:Grigori Struţi, Ilie Elia, Stefan Elia, Marcu Zelinscky, căsătorit, cu trei copii: (Onofrei, Doamnica, Justin. Marcu Zelinscky făcea rugăciuni în loc de preuot şi au botezat şi prunci, până au venit preuţi în Canada. Fiul lui Onufrei au fost profesor în şcoală pentru emigranţi. Vorbia 3 limbi de acasă: românia, ruteana şi germana, înainte de-a deveni profesor au luat Instruction in Regina, Saskatchewan.
Natalia Hulunga, sora lui Ilie Elia ce-au adormit în Domnul întăi dintre emigranţi în Mcnut, Saskatchewan.
Moşu Ion Axinte cu fiul lui, Procopie Axinte căsătorit cu 4 copii: loan, Simion, Midorina, Artimisa, Acuma trăiesc în Redona Beach, California.Mihai Bordian cu familia, cu patru copii: Maria, Magdalina, Fevronia, Petru Bordian. Maria au devenit soţia lui loan Paulencu şi soarea lui Nistor Onufreiciuc. loan Paulencu şi Maria Bordian, căsătoriţi în 1900.
Aşa era atunci cu emigranţi din două sate româneşti, cam jumătate, din Salcots, i-au propit în Saskatchewan, vo jumătate i-au trimis la Edmonton, Alberta. După nume cunosc în Alberta familia Ropean dela Willingdon, i-am vizitat, am vorbit cu ei în 9 şi 10 Nov. 1963. La ceilalţi le-am uitat numele când me-au spus socrul meu loan Paulencu, peste 50 ani înapoi.

Iarna anului 1899 toţi au petrecut-o în Saskatchewan, atunci se chema North West Teritori, în bordei, săpat în pământ. Fiind anul secetos, au săpat 7 fântâni şi tot nu găseau apă, apoi s-au dus pe jos, după lucru, până la Russell, Manitoba era province atunci, şi au găsit şi lucru la tăiat lemne, şi apă şi bălţi, distanţa de vo 60 mile, dară înconjor mai mult.Aşa că familia Doamnica Paulencu, cu ficiorii ei loan, Gheorghe şi ginerele ei Nicolai Penteleciue, s’a stabilit în Manitoba, care era atunci province. loan fiind cel mai în etate, au luat primul Homstead în Manitoba: S. West, 1/4 of Section 24-23-28. Nicolae Penteliciuc, cumnatul lui, au luat homstead: North West, 1/4 of Section 24-23-27; Gheorghe Paulencu: North Est, 1/4 of Section 24, Range 23, Tonship 27. loan Paulencu s’a căsătorit cu Maria Bordian, fata lui Mihai Bordian şi Nastasia, în anul 1900. Gheorghe Paulencu, căsătorit cu Efruzina Gaber, la anu 1906.

Tot din satul Voloca, la 1900, au emigrat următorii:Vasile Onciulescu, cu familea, 3 copii: loan, Sanfira, George, loan Onufreiciuc nu-i familie cu Nistor Onufreiciuc rămaşi în Saskatchewan.Ilie Burla, căsătorit, cu doi copii, o fată Agripina şi un ficior Nicolai, etatea nu o ştiu au rămas în Manitoba, şi şi-au luat homstead în S.E., 1/4 of 24-23-28, cu Paulencu şi Penteliciuc.Nicolai Penteliciuc, căsătorit, cu 3 copii, două fete şi un ficior: Anghelina 6 ani, Galina 3 ani, Ilie 2 ani.La anul 1900, alţi emigranţi au ajuns, tot din satul Voloca, Bucovina, Austria atunci:Pentelei Gorda, căsătorit, cu 3 ficiori: Gheorghe, Mihai şi Floria, au luat homstead 2 mile la North.Pădurile erau foarte mari, copaci rupţi de vânt, deabia puteau răsbate unul la altul. De multe ori trebuiau să se urce pe un copac să vadă de unde iese fum, până s-au făcut tăieturi în copaci şi cărare unul la altul.loan Onufreiciuc cu familie, au rămas în Saschewan, cu 3 ficiori: Paul, Ilie şi Isidor, şi 2 fete, toţi morţi acuma.

Parohia Sfântul Ilie ieste pe Section 24-23-28.În anul 1900, loan şi Gheorghe Paulencu, Nicolae Penteliciuc, s-au gândit de loc pentru închinare Ia Dumnezeu. Au tăiat un copac mare, plop, au făcut Sfânta Cruce, loc pentru închinare la Dumnezeu, sub cerul senin. Se grămădia 3 familie şi se rugau cum ştiau din gura părinţilor. Cărţi cu dânşi nu au adus. Cu Puţină şcoală era Gheorghe Paulencu şi sora lui Marina a lui Nicoli Penteliciuc. Pădurile erau foarte mari. După legea de atunci, trebuia ca fiecare ce-au luat homstead să-şi facă casă acolo. Până s-au făcut cărare unul la altul, de multe ori se suiau pe un copac să vadă unde-i casa celuilalt, unde iese fumul, până s-au făcut semne pe copaci şi cărările dela unul la altul.

Neştiind ei cum ieste măsura pământului în Canada, linia nu era tăiată, s-au înţeles între ei ca pe a cui farmă a fi, unde ei au redicat Sfânta Cruce, acela va da din farma lui 2 acre pământ pentru biserică, şi au picat pe margina farmei lui Ilie Burla şi loan Paulencu. Apoi când au venit enginerul (survei), loan Paulencu au dat 2 acre din a lui farmă, aşe parohia ieste pusă pe 4 acre pământ, câte 2 acre de donatori, aşa-i şi astăzi.La anul 1902, s-au ales întâilea comitet, compus din următorii: D. Ilie Burla, preşedinte, fiind cel mai bătrân, Gheorghe Paulencu, secritari, loan Paulencu, ipitrop, hotărându-se să clădească loc de închinare, din bârne de plop, acoperită cu brazde de pământ şi fereşti mici cu 6 geamuri mici.Între anii 1903-1904, la o distinţă de o milă şi jumătate, în West, un om, Petru Hacman, de origine ruteană rus, rupea >>>>>

 

NISTOR ONUFREICIUC ( Inglis , Manitoba )

OAMENI CARE AU FOST

MARTHA GAVRILĂ

Marţi 11 Octomvrie comunitatea Română-Ortodoxă de la Catedrala Sf. Gheorghe a condus la locul de veci pe o devotată membră şi distinsă personalitate, doamnă Martha Gavrilă.Răposata a fost cunoscută şi dincolo de marginile parohiei ori ale oraşului Detroit. Vreme de 25 de ani a fost preşedinta Reuniunii Femeilor dela Catedrala Sf. Gheorghe iar, începând cu anul 1953, ea a fost 10 ani preşedinta naţională a Asociaţiei Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America (A.R.F.O.R.A.). În funcţiunile pe care le-a avut şi ca persoană devotată Bisericii, Martha Gavrilă a fost şi o aprigă susţinătoare a Episcopiei Ortodoxe Române din America. Când, in 1935, a venit P.S. Sa Episcopul Policarp în America. Martha Gavrilă, cu soţul Gheorghe şi fiul George, au fost gata să dea o mână de ajutor noului episcop. Câţiva ani mai târziu, cumpărându-se proprietatea care a primit numele de Vatra Românească, Martha Gavrilă a fost printre cele dintâi care să se îngrijască de reşedinţa dela Vatră şi de găzduirea diferitelor evenimente care au avut loc acolo. Devotamentul doamnei Gavrilă pentru Episcopie şi pentru Vatră n-a încetat nici in timpul vacanţei în postul de episcop şi a continuat pe vremea de lungă păstorire a I.P.S. Sale Vale-rian. Ori de câte ori a fost nevoie de ceva, primul gând se îndrepta către Martha Gavrilă, care, personal ori prin apel la surorile din reuniunile de femei, reuşea să ducă proiectele la bun sfârşit.>>>>>>

Caracteristicile istoriei romanilor-americani

Istoria românilor-americani are o vechime de peste o sută de ani (mult într-o ţară a cărei istorie semnificativă are ceva peste două sute). Această istorie a avut mai multe faze caracteristice, despre care am avut ocazia să mai vorbesc, instituţii semnificative (societăţi fraternale, parohii, presă, cluburi etc.) şi câteva caracteristici dominante. Esenţială în istoria româno-americană au fost alăturarea voluntară într-o comunitate a unui număr dintre emigranţii români ajunşi în Lumea Nouă, constituirea lor ca parte a naţiunii americane, având caracteristici distincte şi, mai ales, rămânând purtătoare a modelului existenţial românesc, a înţelegerii româneşti a diferenţei dintre bine şi rău, precum şi a rostului, tuturora şi al fiecăruia, în lumea văzută.

Istoria românilor-americani a fost în bună măsură istoria instituţiilor care i-au reprezentat şi, urmărind evoluţia acestor instituţii, putem distinge caracteristicile dominante ale istoriei româno-americane. Aceste caracteristici majore au fost două: fenomenul de „absorbţie” (the merging process) şi relaţia „simbiotică” (the symbiotic relation).

Procesul de „absorbţie” a însemnat că mici „pâlcuri” de imigranţi români, după o foarte scurtă existenţă autonomă, întemeiată pe rudenie, regionalitate sau chiar „consătenie”, au fost absorbite în structurile „statutare” (societăţi, cluburi, parohii etc), spre a fi cuprinse, mai apoi, în structurile româno-americane „continentale” („Uniune şi Ligă”, Episcopii etc). În acelaşi timp, de la bun început, permanent şi consecvent, structurile româno-ameri­cane astfel alcătuite (prin „absorbţie”) au îndeplinit funcţiuni specifice (societăţile au răspuns nevoilor de asigurare socială şi viaţă socială organizată, iar parohiile nevoilor vieţii duhovniceşti) şi s-au aflat într-o relaţie „simbiotică”, de cooperare şi într-ajutorare. Aceasta a însemnat că în cursul istoriei româno-americane, şi mai ales în momentele critice, esenţiale ale ei, relaţiile dintre instituţiile comunitare au fost bune şi de într-ajutorare (Asta neînsemnând că nu au fost şi perioade nefericite când relaţiile au fost antagonice, ba chiar vicioase, şi nu spre binele general al comunităţii). Dacă procesul de „absorbţie” şi relaţia „simbiotică” au caracterizat istoria „interioară” a comunităţii românilor-americani, apoi aceleaşi caracteristici au definit şi istoria lui „exterioară”, relaţia cu societatea americană. Instituţiile româno-americane au cooperat cu instituţiile comunităţii mai mari, au stat în relaţie „simbiotică” faţă de ele (orăşeneşti, statale ori unionale, naţionale) şi, mai apoi, au fost direct „absorbite” (păstrându-şi identitatea) în structurile sociale americane. De fapt, această relaţie cu structurile americane a asigurat includerea românilor-americani în naţiunea americană şi, concomitent, acceptarea identităţii lor caracteristice.>>Alexandru Nemoianu>>

PUNTI PESTE DEPARTARI

MIHAELA MALEA STROE : Peisaj in bataia…inimii

Ispitei rănii se dedă copilul,

Prunc preacurat pe mirişti alergând.

Sub geana lui se odihneşte cerul

Şi stele-nmugurite are-n gând.

În frăgezimea tălpii-s încrustate

Trei visuri, şapte basme, nouă flori,

Dor de amurguri, dor de răsărituri,

Un şoim, o stea de veghe, trei păstori. >>>>>~Mihaela Malea Stroe

ATITUDINI SI OPTIUNI

” RAPORTUL TISMENEANUL ”

La jumătatea lunii Decembrie 2006 a fost dat publicităţii raportul întocmit de către o comisie condusă de către Vladimir Tismaneanu, zis „Tismeneanul.“ Acest raport ar fi trebuit să prezinte crimele comise de către regimul comunist în România şi să le documenteze.Raportul a cuprins o sumară istorie a regimului comunist şi el numeşte, selectiv, câpva dintre conducătorii şi ideologii comunişti. În nici un chip nu caută raportul să condamne ideologia marxist-leninistă şi tot în nici un chip nu analizează crimele comuniste şi mai vârtos universul concentraţionist comunist (care ar fi însemnat să numească numărul celor ce au trecut şi pierit în acel infern, structura victimelor: etnică, socială, ideologică). Din ignoranţă, sau poate din rea intenţie criminală, raportul „uita“ să menţioneze că între comunişti şi între victimele lor a fost o deosebire de credinţă atâta de mare încât în chip necesar una dintre părţi a avut dreptate şi alta nu a avut. In fapt, din toate punctele de vedere, acest raport este un eşec şi un pretext.

El este în realitate un manifest de intenţie vicios. Un manifest care încearcă să genereze asociaţii false şi demonizări, prin asociere, false. Asocieri monstruase între comunism, un fenomen eminamente alogen pentru istoria românească, şi cei care cred în modelul existenţial românesc. Raportul este de un tezism sfruntat, atâta de sfruntat încât inevitabil va fi privit, în cel mai bun caz, suspect şi încă mai probabil va genera răspunsuri care vor fi antitetice scopului dubios propus de către „Tismeneanul“>>>>>>ALEXANDRU NEMOIANU

Artur Silvestri : ” Zile si nopti din viata unui Blajin ”(din vol. ” Memoria ca un concert baroc “)

Să fi fost în vara anului trecut, în 2004, cred că prin iunie, când, hotărîndu-mă să re-editez „Columna lui Traian,” m-am gîndit să anunţ ideea cîtorva zeci de scriitori de preţuiam, socotind că se vor afla aproape şi vor fi solidari şi, fiindcă aveam încredere în opţiunile lor, cerusem nume de autori şi căi de contact. între cei, mulţi de fapt, ce au răspuns, Nicolae Danciu Petniceanu, un prozator puternic, de un bănăţenism uimitor de energic, mi-a trimis o „listă de preferinţe,” conţinînd peste cincizeci de propuneri, toate de luat în calcul. Acelaşi gest confratern îl făcuseră, deopotrivă, Tudor Nedelcea, de la Craiova, inimitabilul editor al „românilor uitaţi,” şi prozatorul Ion Marin Almăjan, a cărui acţiune de animator va trebui evocată mai mult decît se face astăzi – cînd toate par a se uita cu vinovăţie – adăugîndu-se unei mai drepte apreţuiri a operei ce ne lasă, destul de puţin valorificate şi ea, acum, pe moment.

Trimiţînd, înainte de a pleca la Paris, un fel de scrisoare-circulară – sau o „enciclică,” după cum îl zice un rău-voitor – m-am trezit prin August cu un munte de scrisori de răspuns, alături de cărţi şi reviste printre din cele patru zări. între ele, Almăjana, editată de poetul Iosif Băcilă, într-o comună din Banat; o revistă eminentă, animată de un brav intelectual ce parcă apăruse din prozele lui Slavici. Răsfoind-o cu plăcere (căci însăşi ideea că astfel de alcătuiri sînt posibile dă un sentiment de încredere că nu este totul pierdut), am remarcat, aproape fără să-mi dau seama, un „text” de Alexandru Nemoianu. îl zic „text” fiindcă nu am un alt cuvînt: era o mixtură de memorie ieşită din miracol, de fantasmă de veac arhaic şi de eseu distins, compus cu o clasicitate în stil ce impresiona. „Mînă Mare”! Cine să fi fost autorul? Am aflat detali dintr-o notă bibliografică şi, astfel, mi-am dat seama că, de fapt, „textul” era un fragment dintr-o carte apărută cu ceva timp în urmă, la Cluj-Napoca, în editura „Limes.” Denumirea („Limes” mi-a plăcut căci îmi evoca o celebră revistă de antropologie culturală, şi am cerut, prin fax, să mi se trimită, cu plată ramburs, cărţile acestui autor cu ţinută şocantă. Peste puţine zile le-am şi primit, anunţate printr-un mesaj telefonic transmis de Mircea Petean, directorul editurii, un poet cu fineţe, a cărui lirică o preţuisem îincă în anii ’80 şi o preţuiesc şi azi, poate mai mult chiar după ce am citit cîteva din cărţile noi. Cărţile lui Alexandru Nemoianu, două la număr, arătau elegant sobru, fără excesul coloristic cu aspect monden ce se cultivă azi în mod maniacal. Spuneau şi în acest fel ceva, un „ceva” subliminal. Şi titlurile („Tărîmuri” şi „întîmplări şi vise”) aveau un aer de semi-enigmă, aproape sud-american deci arhaic şi, probabil, originar. Le-am citit imediat, într-o noapte şi, către dimineaţă, cînd te încheiasem, m-am hotărît să-l caut pe autor şi să-i scriu în America, destăinuindu-i emoţia ce o încercasem. Era o proză (sau o eseistică) de o uimitoare distincţie, ce am întîlnit rarissim şi pe care nu aş putea-o compart cu altceva ce i-ar fi putut semăna măcar pe departe, la noi, în literatura română. Dar, „diferită” adică singulară, această creaţie nu avea nimic „modern”, în sens negativ şi nimic americănesc. Era ceva ca o apariţie bizară, poate barocă: dar, în orice caz, de neuitat.

Cu vremea, citindu-i cărţile şi schimbînd gînduri dintre cele mai diverse în scrisori ce par a veni pentru că trebuie să existe, am descoperit un personaj de o delicateţe neobişnuită şi cu o fineţe sufletească rară şi profundă, atît de bine definită încît este surprinzător să o vezi în forma ei sinceră şi aproape de claritatea unei ape de izvor. Dar, deopotrivă, şi o formulă intelectuală puternică şi pătrunzătoare. Maşina însăşi a gîndului are într-însa ceva japonez, arătînd seninătate şi un grad ridicat de impasibil în aspectul superficial cîind, de fapt, atunci cînd trebuie să ajungă la esenţă, desface coaja, uneori prea tare, printr-o lovitură precisă, scurtă, de sabie cu lamă de Toledo. >>>>>Artur Silvestri

Revista ” Cuvantul Romanesc ” nu mai apare !

CICLUL NOSTRU ISTORIC

 

Noi, oamenii, suntem parte din istoria vremilor în care trăim. întrucât istoria are ciclurile ei de evoluţie, pe baza cărora putem diferenţia o epoca de alta, aşa şi activitatea noastră omenească are etape cu câte un început şi un sfârşit. în felul acesta ne putem orienta mai bine în varietatea şi mulţimea de evenimente care, toate la un loc, dau istoria lumii.Încheierea unui ciclu de viaţă sau activitate nu înseamnă ca totul se sfârşeşte ci, de cele mai multe ori, un sfârşit poate fi semnul unui nou început, mai bun şi mai plin de succes. Şi pentru ziarul nostru a sosit timpul încheierii unui ciclu de activitate jurnalistică, de care suntem mândri, pentruca ne-am pus în slujba cititorilor doritori de libertate şi de adevăr.Am început această activitate publicistică în Exil, într’o perioadă de luptă, naţională, având ca princi­pal scop contribuţia noastră la înlăturarea pericolului comunist care pândea Ţara, odată cu instaurarea regimului de ocupaţie străina, împus cu forţa tancurilor de către bolşevismul rusesc.

Scăpaţi cu mare greutate şi sacrificii din teroarea instaurată de regimul comunist adus de hoardele Armatei Roşii, lăsând în urmă familiile ulterior persecutate, ajunşi în ţări străine în care domneau guverne care respectau libertatea umană, ne­am făcut şi noi o organizare bazată pe tradiţiile creştine româneşti. Ne­am strâns unii lângă alţii şi ne-am legat în bună frăţietate de cruce, cu scopul de a continua lupta, prin mijloace legale în democratice, de eliberare a Ţării. Ne-am regăsit unii pe alţii sub crezul naţional al neamului românesc, cu suflet curat şi intenţii cinstite de luptători, care nu urmăreau averi şi bogăţiile existente din lumea liberă, ci numai posibilităţile de a sprijini lupta de eliberare naţională. Şi am pornit la treabă ştiind că dreptatea e de partea noastră.Prin acţiunile noastre am răspuns la dorinţa celor din Exilul anticomunist de a strânge rândurile în vederea unei lupte cât mai dârze îndreptată împotriva cotropitorilor şi nelegiuiţilor care îngenucheaseră poporul român şi Instauraseră ateismul care >>>>GEORGE BALASU

 

STUDII SI CERCETARI – Caracteristicile presei romanilor-americani

Unul dintre cele mai importante izvoare ale istoriei românilor-americani este presa, publicaţiile acestui grup.Presa româno-americană a apărut, practic, simultan cu cele dintâi instituţii ale grupului, fiind, dimpreună cu ele, mijloc principal pentru promovarea identităţii colective. În plus această presă a avut un rol enorm, covârşitor în a păstra unitatea de gând şi faptă între românii-americani răspândiţi pe un întreg continent. Analiza acestei prese a fost făcută în trecut şi măcar unele dintre lucrările dedicate acestui subiect au merite incontestabile. (Probabil că cea mai merituoasă este lucrarea alcătuită în anii nouăzeci ai veacului al XX-lea de către neobositul istoric, critic literar şi scriitor clujean Aurel Sasu). Totuşi, nici un studiu nu a căutat să stabilească caracteristicile acestei prese, meritele ei şi limitele ei. împrejurarea are câteva cauze.

În primul rând, este vorba de convenienţă. Era mai lesnicios să prezinţi „mecanic” titlul publicaţiilor, să le descrii (tot „mecanic”) şi să înşirui, eventual, principalele teme atinse. Mult mai dificil ar fi fost să cauţi să structurezi această categorie de izvoare, să o „tipologizezi”.

Trebuie arătat că presa, în general, a fost şi este un „produs” comandat al cărui principal scop (cu rarisime excepţii) este de a fi vândut. În consecinţă, mai întotdeauna redactorii vor căuta să „mulţumească” pe cineva (fie el sprijinitorul, „patronul” publicaţiei, fie pe cumpărători, fie pe cei care sunt la „putere” şi ar putea să le facă neplăceri), şi mai întotdeauna, victima acestui fapt a fost adevărul. Cele spuse nu sunt nici critică şi nici frondă, ele stabilesc, pur şi simplu, un fapt. În aceste împrejurări, cele relatate în presă, găsite în coloanele ziarelor trebuiesc luate cu un bob de sare şi piper, coroborate cu alte surse şi niciodată absolutizate. Afirmaţia „aşa scria în ziar”, ca argument în susţinerea adevărului, este dovadă de prostie! De fapt, discursul poate fi împins încă mai departe şi el poate cuprinde „izvoarele istorice” în întregul lor.

Izvoarele istorice vor fi întotdeauna parţiale şi vremea va adăuga mereu alte surse de informare care vor completa, dacă nu radical, vor schimba un anume tablou, descriere istorică. în plus, se adaugă faptul că fiecare generaţie va scrie propria ei istorie, căci, în ultimă instanţă, istoria nu înseamnă în primul rând aflarea trecutului, ci aflarea semnificaţiei prezentului şi rostului nostru (al fiecăruia) în lume. De asemenea, nu trebuie uitat că izvoarele istorice nu alcătuiesc, nu pot alcătui esenţa clipei trecute la fel cum, să zicem, suma descrisă a însuşirilor unui individ nu alcătuiesc acel individ sau măcar „esenţa” lui. Studiul izvoarelor istorice este un îndemn la modestie şi recunoaştere a limitelor umane. Cel mai mult ce poate face un istoric este de a folosi intuiţia şi înţelegerea sa alături cu rostirea, mereu, a ceea ce el recunoaşte a fi, după conştiinţa şi cunoştinţa lui, adevărul. Având în faţă aceste câteva consideraţii mă voi încumeta să pomenesc câteva dintre principalele caracteristici ale presei româno-americane, care are o vechime de peste o sută de ani.>>Alexandru Nemoianu>>

Apariţie Publicistică Excepţională

Foarte recent am primit şi inclus în Biblioteca „Centrului de Studii şi Documentare“ o lucrare cu totul excepţională: „Dicţionarul Biografic al Literaturii Române,“ volumele I, II (884 şi 894 pagini). Editura „Paralela 45,“ 2006. Autorul acestei monumentale lucrări este Profesor Doctor Aurel Sasu, cunoscut şi respectat istoric, critic literar şi scriitor român. Prof. Dr. Aurel Sasu este şi un respectat specialist în istoria Românilor-Americani şi autor al unor cărţi şi studii fundamentale privind trecutul comunităţii noastre. Cu specială mândrie „Buletinul Informativ“ al „Centrului de Studii şi Documentare“ îl numără pe Prof. Dr. Aurel Sasu între colaboratorii săi. (O prezentare biografică a sa a fost făcută în paginile numărului din Octombrie-Decembrie, 2006 al „Buletinului Informativ“). Lucrarea pe care am primit-o recent este o lucrare monumentală care este, încă de la apariţie, un punct de referinţă în studiul istoriei literaturii române. Lucrarea nu este doar o prezentare a principalelor personalităţi ale literaturii române, ci o nouă şi înţeleaptă actualizare a moştenirii literare româneşti din cele mai vechi timpuri şi pană azi.

 

ALEXANDRU NEMOIANU

=========================================================================

ENGLISH PAGES – Studies , memories and documents >>>read here >>>>